#randuri

Scris-am pe buze slăbiciunile-mi din umbră Colorat-am făr' culoare realitatea-mi sumbră O pictură incoloră de privirea-ţi colorată Cerneală şi vopsea fragil amestecată

Printre pagini de bumbac înmuiate-n cerneală Ne-am trezit într-o poveste despre foc şi smoală Mângâieri cicatrizate continuă d-ard în rânduri Flăcări înc-aprinse găsesc viaţă printre gânduri

C-ochi de chihlimbar şi de smoală-ncoronată Prin vene mi-ai aprins o scânteie-nfometată M-am văzut Infern dar eram o lumânare Focul mi-am hrănit apropiindu-mă de Soare

Devenit-am scrum şi mai apoi ninsoare Lumea-m îngropat în fulgi făr' de culoare Lumina-ţi sufocată de cenuşă şi amprente Devenit-ai moarte din motive aferente

Văzut-am timp târziu adevăr ascuns în ceaţă Minţit-am timp îndelungat faţa sub prefaţă Am plătit în firimituri lăcomia-mi arzătoare Furia-ţi încolţită încă-njunghie când răsare

Cărbuni încinşi am înghiţit să creez obişnuinţă Vrut-am s-ard precum o stea să-ţi ofer credinţă Reuşit-am doar în schimb s-ard ca şi sentinţă Prea târziu aprins-am focul s-ardă cu căinţă

Bătuţi de vânt ş-udaţi de ploi ajuns-am la lumină Asemănarea dintre doi îmi este acum străină Văzut-ai printre flăcări stinse adevăr aprins Depărtări de realitate cum c-aş fi un Soare-ncins

Condamn cuvântu-mi de cerneală pentru locu-mi din cenuşă Aprins-am stropi de smoală cu deschisă uşă Ars-am de la temelie ziduri de hârtie Inceput-ai să stingi foc când s-a arătat ce scrie

Eu sunt moartă, mamă…

Mă caut prin cenușă, sub picioarele mele,

Ochii îmi sunt suri de neființă,

Și mâinile ca și în viață.

Oamenii mă plâng,

Și spun că m-au iubit,

Când au uitat și de-un: “Salut!”,

Iar eu mă plimb printre fețe necunoscute.

Nu m-ai văzut mireasă,

Și nu am fost dusă la altar,

Nu mi-am acuns părul cu voal alb,

Și inelarul meu e gol și vânăt.

Nu am devenit cine a vrut tata,

Și nici nepoți nu am adus la masa noastră,

Nici soție n-o să mai fiu,

Doar pasagerul lui Charon.

Nu plânge mamă, nu trăiești doar prin copii,

Îți cuprind acum trupul suferind,

Voi cumpăra durerea ta,

De la cei ce mă așteaptă să vin acolo.

Nu tremura iubite și nu te certa,

Să nu mă ții minte așa palidă,

Amintește-ți de mine din nopțile răcoroase de vară.

Ține minte casa noastră din viitor,

Dar nu mă lăsa lângă tine,

Soarele tot încă lucește după geam.

Celor ce le-am rămas în suflet,

Dați-mă la o parte ca pe-o foaie boțită.

Eu plec și vreau să plec de tot.

Sunt moartă și cu flori vii la căpătâi,

Rochia mea funerară îmi acoperă corpul nemișcat.

Mă sărut pe frunte și mă mângâi –