Eu sunt moartă, mamă…
Mă caut prin cenușă, sub picioarele mele,
Ochii îmi sunt suri de neființă,
Și mâinile ca și în viață.
Oamenii mă plâng,
Și spun că m-au iubit,
Când au uitat și de-un: “Salut!”,
Iar eu mă plimb printre fețe necunoscute.
Nu m-ai văzut mireasă,
Și nu am fost dusă la altar,
Nu mi-am acuns părul cu voal alb,
Și inelarul meu e gol și vânăt.
Nu am devenit cine a vrut tata,
Și nici nepoți nu am adus la masa noastră,
Nici soție n-o să mai fiu,
Doar pasagerul lui Charon.
Nu plânge mamă, nu trăiești doar prin copii,
Îți cuprind acum trupul suferind,
Voi cumpăra durerea ta,
De la cei ce mă așteaptă să vin acolo.
Nu tremura iubite și nu te certa,
Să nu mă ții minte așa palidă,
Amintește-ți de mine din nopțile răcoroase de vară.
Ține minte casa noastră din viitor,
Dar nu mă lăsa lângă tine,
Soarele tot încă lucește după geam.
Celor ce le-am rămas în suflet,
Dați-mă la o parte ca pe-o foaie boțită.
Eu plec și vreau să plec de tot.
Sunt moartă și cu flori vii la căpătâi,
Rochia mea funerară îmi acoperă corpul nemișcat.
Mă sărut pe frunte și mă mângâi –
Îmi pare rău că nu te-am iubit și iertat.














