#suferinta

Începutul anului 2026 a fost oribil. Nu am de gând să exprim tot ce am simțit în această perioadă tragică cu un șir lung de cuvinte fără rost. Oribil, de nedorit, crunt, oricum ai descrie ceea ce s-a întâmplat, durerea nu va putea fi reprodusă, ci doar menționată.

Cu două – trei luni înainte, România se confrunta cu un val de gripă. Atunci m-a prins și pe mine o răceală cruntă. Dureri de cap, amețeli, dureri de oase și... insuficiență respiratorie. Am crezut, după mai multe săptămâni în care aveam simptome din ce în ce mai aspre, că poate fi vorba despre o alergie. Am luat niște pastile în acest sens și, ironia sorții, m-am simțit mai bine o perioadă.  În acest timp, avea să înceapă și tragedia. Ea, bunica mea, cea care m-a crescut de când m-am născut, de cum am deschis ochii, cea care m-a învățat să culeg via, să alerg, să cos la mașină, să iubesc sincer, să alerg după ceea ce îmi doresc și să nu mă dau bătută... avea primele simptome. Părea o răceală la început. Nas înfundat, respirație greoaie și oboseală. Cel mai evident semn era pierderea în greutate, dar de la o vârstă încolo, este și normal, nu? Vorbeam cu ea la telefon adesea și în ultimul timp se tot plângea, ba de una, ba de alta... Ar fi trebuit să văd dincolo de vorbe, căci ea nu obișnuia să se plângă.

Într-o seară, mama era pe la ea, iar eu mergeam spre casă de la muncă. Vorbeam cu mama la telefon:

-Știi... nu prea îmi place de mamaie. Îmi tot spune că nu poate respira.

-Să știi că este o viroză sau ceva. Exact aceleași simptome le-am avut și eu. Dă-i un Aerius, Ar trebui să îi treacă.

-Aerius zici? O să îi dau, sper să nu fie ceva...

O săptămână mai târziu era în spital. Am sunat-o pe mama să vorbesc cu ea:

-Cum ești? Cum te simți?

-Uite... stau ca o prințesă. Maică-ta mi-a luat de mâncare.

Mereu glumeam cu ea. Avea vorba asta: „stau ca o cucoană”. O spunea când se relaxa, de parcă se simțea vinovată de fiecare dată când lua o pauză de la curățenie, spălat, grădinărit și orice mai avea pe listă. Era o femeie atât de harnică... dar neprețuită de cine ar fi trebuit.

Bunicul meu... a fost un om atât de dur, toată viața lui. Pe vremea comunismului a făcut pușcărie, fără să fie vinovat. Pe atunci așa era moda. Ai un fin care nu te place sau pari mai înstărit? Ar fi păcat să nu te ia cineva în vizor, nu? Dar asta nu îi va scuza niciodată comportamentul față de bunica mea, o bomboană de femeie.

Dacă ar fi să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat de când s-a îmbolnăvit ea... cel mai tare m-a afectat când am văzut-o prima dată în spital la București, adusă pentru analize, ca să vedem dacă are metastază. Doctorul a găsit la plămâni. I se adunau cantități uriașe de lichid în plămâni... Cu toate astea, mai trebuia să așteptăm câteva zile pentru confirmare. Doctorul care o preluase, după operație, a făcut tot posibilul să o trimită înapoi la Tulcea... Acum am înțeles de ce.

Am descoperit prea târziu...

De Crăciun am fost acasă... am stat în casă cu toții. Nu vă imaginați că ne-am înghesuit într-un apartament cu trei camere. Bunicii mei și-au făcut o casă suficient de mare, special pentru a trăi împreună cu  cei dragi... Păcat că bunica nu a mai apucat.

Cadoul meu de Crăciun pentru ea a fost un tablou cu noi toți, chiar și vară-mea, care nu mai venise de sărbători la ei de mulți ani. Deși nu voiam să accept că ea nu mai are mult, ceva din mine se împăcase deja realitatea.  A fost un Crăciun oribil, din toate punctele de vedere. Nu mai spun de certurile din casă, pentru că ce ar fi o familie românească fără un dictator șef care știe doar să dea ordine, dar și o perfecționistă, care are impresia că toată lumea trebuie să devină martir al societății? Bunica se chinuia să doarmă... și nu putea. Ofta toată noaptea, se chinuia pe tot parcursul zilei, dar cu toate astea, a luptat până în ultima clipă. A fost o eroină, atât în ochii mei, cât și în sufletele celorlalți.

În ziua în care trebuia să plecăm eu și prietenul meu la București, a făcut stop cardiac. A venit salvarea, cu medici, i-au acordat primul ajutor, i-au repornit inima și au dus-o la spital. Știam... mai avea doar câteva zile. Creierul ei era ca și mort.

Am plecat acasă, la București. Am petrecut de Revelion. Știu, nu e ceva de care să mă mândresc, dar nu știam ce pot face în situația dată. În perioada asta am băut atât de mult, încât începusem să mă simt dependentă. Aveam nevoie de o evadare.  Încă de când am văzut-o prima dată în spital și până de curând, am băut și m-am făcut de râs în cele mai penibile situații...

Odată am băut când eram singură acasă, al meu fiind plecat la ai lui. Mă jucam cu prietenul lui cel mai bun pe PC, în timp ce eram pe voice call pe Discord. La ora 1 dimineața se învârtea tot cu mine. M-am scuzat, înainte să mă apuce plânsul, apoi am ieșit de pe Discord și m-am pus în pat. Atunci m-am uitat pe YouTube la un video și am primit un mesaj de la un prieten mai vechi. Ce s-a întâmplat ulterior, rămâne în trecut, pentru că nu îmi amintesc decât frânturi. Vulnerabilitatea, combinată cu alcoolul și vinovăția nu sunt niciodată o combinație bună.

Am mai băut și de Revelion, când am ieșit pe balcon cu vape-ul în mână, paharul de alcool în cealaltă și plângeam în fața prietenului meu în timp ce pe fundal oamenii celebrau finalul unui an, cu bune și cu rele. Apoi, pe la 3 dimineața am acceptat să mă pun în pat și să dorm. Ziua de 1 ianuarie a trecut repede. În acea seară, la fel, am băut ce rămăsese de la Revelion și... am vorbit cu prietenul respectiv. Părea că mă înțelege și chiar aveam nevoie de un om căruia să îi spun tot ce simt. A doua zi m-am trezit la 11 dimineața. Aveam un mesaj de la mama: A murit.

Eu te iubeam și sufeream mult după tine”

- Nu mai vreau - Cristian Porcari

În suflet cu mine, de mână cu ea.

Perspectiva