#viitor

„Numai educația este cea care îngăduie unei națiuni să trăiască liberă, independentă și demnă într-o societate elevată, sau zvârle  o națiune în sclavie și mizerie.”  Mustafa Kemal Atatürk[1] E ora prânzului. La ieșirea din micuțul bistro, vreo șapte – opt  fete și băieți s-au oprit pe trotuar și vorbesc în gura mare. N-au  mai mult de 14 ani și nu se  sinchisesc  de trecători, școala i-a…

Se nasc tot mai puțini copii. Dar întrebarea reală nu mai e „de ce“, ci „ar trebui?“ 🌍 Un articol despre viitor, frică și sensul de a aduce viață pe lume.

​Trecutul: Muzeul de Carne și Cenușă

​Pesimist: E o rană prost cusută sub cămașă,

Un miros de igrasie în arhiva de oase;

Suntem doar resturi dintr-o veche masă,

Umbre ce bântuie prin propriile case.

Tot ce-am iubit e-un gust de fier în gură,

O geometrie a pierderii, precisă și obscură.

​Optimist: Dar e și vinul vechi ce-n vene încă bate,

Savoarea pielii care n-a uitat descântecul;

Trecutul e o zestre de păcate luminate,

Ce-au învățat scheletul să-și poarte mândru cântecul.

Nu suntem dărâmați, suntem doar „vintage”, dragă,

O sculptură ce-a învățat prin timp să fie întreagă.

​Prezentul: Veriga dintre Duh și Glicemie

​Pesimist: O unghie înfiptă-n palma care strânge

O clipă ce se scurge ca nisipul printre coaste;

E frica de-a fi doar un sac de carne și de sânge,

O biată intersecție de nevoi joase și proaste.

Ești doar un „acum” care se stinge-n sudoare,

O respirație scurtă între două dureri de picioare.

​Optimist: Însă ești viu! Simți cum aerul te mușcă,

Ești pofta de cafea și pulsul care-ți sare-n tâmplă;

E singura secundă în care ieși din cușcă,

În care miracolul atingerii chiar se întâmplă.

Ești un zeu care transpiră, o flacără în ploaie,

Eternitatea înghesuită într-o cută de odaie.

​Viitorul: Orizontul de Vis și Vertij

​Pesimist: Un hău ce cască gura sub tălpile trudite,

O promisiune de riduri și de ochi ce se-ncețoșează;

Sunt paginile albe pe care stau scrise-n mii de cuvinte

Doar drumurile lungi care spre moarte înaintează.

E visul care moare înainte să se nască,

O mască de argilă ce-ncepe să se crape și să se julească.

​Optimist: Sau e marea chemare, amânarea finală,

Un pariu nebunesc cu un destin încă nescris;

E foamea de sens, e pofta primordială

De-a trece pragul spre tot ce n-ai atins sau n-ai promis.

E speranța care se furișează ca un hoț în noapte,

Promițând că, mâine, fructele vor fi mai coapte.

​Epilog

​Și uite așa ne chinuim, între filozofie și disfuncție,

Să dăm un sens cosmic unei digestii mai grele;

Suntem un „Sine” măreț, aflat în permanentă joncțiune

Cu facturile la gaz și bârfele mondene.

​Suntem praf de stele, zicem noi cu mândrie și avânt,

Uitând că praful se așează, de fapt, pe raftul de jos.

E greu să fii spirit etern când te doare un genunchi pe pământ