#jurnal

Mengingat kehilangan lebih lama daripada pertolongan.

Menghitung apa yang telah diambil, tetapi selalu lupa berterima kasih atas apa yang masih Tuhan berikan.

Kita menangisi satu pintu yang tertutup, sementara seribu pintu lain masih terbuka lebar.

Kita meratapi satu kehilangan, seolah-olah seluruh hidup telah dirampas dari genggaman.

Anehnya, saat nikmat datang bertubi-tubi, kita menyebutnya hal biasa. Namun ketika satu harapan tak terpenuhi, kita seakan menagih Tuhan dengan nada kecewa.

Padahal, jika Tuhan memperlakukan kita setimpal dengan kurangnya syukur yang kita berikan, mungkin tak banyak yang masih tersisa untuk kita nikmati hari ini.

Sungguh, bukan Tuhan yang kurang memberi. Kitalah yang terlalu sibuk menghitung apa yang tidak ada, hingga lupa betapa berlimpahnya apa yang telah ada. Sebuah sikap yang hanya lahir dari hati yang terlalu sering meminta, namun terlalu jarang berterima kasih.

Ironi paling menampar dari sebuah kalimat agama kerap kali tidak terletak pada siapa yang menyampaikannya, melainkan pada betapa kebasnya diri kita saat menerimanya.

Kala dunia terasa sedang runtuh dan seseorang menepuk pundak kita seraya membisikkan ayat penenang—bahwa Tuhan tidak akan pernah menitipkan badai yang tak sanggup dilalui hamba-Nya—kita hanya mengangguk pelan. Namun jauh di dalam dada, pengingat sakral itu lewat begitu saja. Ia menguap sekadar menjadi angin lalu, tak ubahnya rentetan formalitas basa-basi penawar duka dari seorang kawan yang tak tahu harus berkata apa.

Kita hafal betul ayat-ayat penenang itu di luar kepala. Kita bahkan terlampau fasih merapalnya saat mencoba menambal luka orang lain. Namun giliran diri sendiri yang dipaksa babak belur oleh realita, kita mendadak tuli. Kita lebih memilih untuk menaruh iman pada rasa cemas yang fana, bertekuk lutut pada isi kepala yang bising di tengah malam, dan secara tidak langsung memperlakukan janji Sang Pencipta layaknya kalimat klise yang tidak bisa menyelesaikan masalah.

Barangkali, itulah bentuk kesombongan manusia yang paling senyap. Ketika kita merasa kerumitan masalah dan rasa sakit kita jauh lebih besar daripada kebesaran Dzat yang menciptakan semesta itu sendiri. Kita mendengar ayatnya, kita menganggukkan kepala, namun ironisnya—hati kita menolak untuk sungguh-sungguh berserah.

For the ear may catch the holiest of whispers, yet the restless mind chooseth to treat divine solace as but a passing breeze.

I re purposed an old binder i had

Because im cool like that

Observe:

Literally made it all out of stuff i already own

Aku ingin menjadi seseorang yang bijaksana. Orang yang cerdas, orang yang bertindak setelah mencoba memahami situasi sesungguhnya. Menjadi bijaksana juga berarti menjadi hati-hati, tak terburu-buru membuat keputusan sebelum mempertimbangkan segala sesuatunya. Dan aku percaya, untuk menjadi bijaksana, aku perlu menginternalisasi pemahaman bahwa semua hal yang terjadi tak terjadi tanpa alasan. Ada tujuan di balik setiap pertemuan, ada makna di balik setiap kejadian. Aku ingin menjadi bijaksana dan sebelum itu, aku ingin benar-benar paham bahwa peristiwa seburuk apa pun yang terjadi di luar keinginanku akan memberiku pelajaran berharga. Mungkin aku tidak akan pernah menjadi seseorang yang bijaksana di setiap kesempatan, tapi kurasa niat dan upaya untuk mencapainya adalah sesuatu yang membanggakan.

________________________

vineri, 13 martie 2026

Moartea nu mi-e străină și nici dușman nu mi-e. Ea vine, tăcută, fără să întrebe, fără să ceară permisiunea, și-mi fură din brațele mele oameni dragi, prieteni, colegi, pacienți — suflete care dispar într-o bătaie de inimă, in accidente cumplite, în fața ambulantei, pe sosea, lăsând în urmă tăcere și goluri imposibil de umplut, și totuși, cumva, nu pot să o privesc cu ură. Nu, nu pot. Mai degrabă am simțit-o ca pe un prieten distant, tacit și înțelept, care apare atunci când nu știu să văd și care, într-un fel dureros, insistă să mă învețe, chiar dacă eu nu vreau să învăț, sau poate nu am puterea să înțeleg încă. Pesemne că vrea să-mi arate ceva ce nu știu încă, ceva ce nu am curajul să recunosc nici în mine, nici în ceilalți.

Ieri n-a fost o zi ușoară. Oboseala fizică și psihică s-a acumulat; alergată de colo-colo prin spital, urlată pe nedrept, fără răgaz să iau câteva guri de apă. Și când, în sfârșit, ziua s-a terminat și am pornit spre metrou, gândindu-mă că mai e puțin până mă prăbușesc în pat și că voi avea un somn bine-meritat; am găsit peronul plin de oameni, cu circulația blocată, cu sistemul pendulă pus să țină ordinea în haos.

Am știut din prima clipă ce se întâmplase — peisajul îmi era familiar și totuși îmi era străin, ca un vis tulbure din care nu mai poți să te trezești complet. Stomacul mi s-a strâns, sângele mi s-a oprit parcă în vene, iar o adiere rece mi-a trecut prin tot corpul. Am aflat: un tânăr de douăzeci și doi de ani se aruncase în fața metroului cu doar câteva minute înainte. Mirosea puternic a sânge; urmele rămăseseră pe șine, pe peron, pe picioarele celor care trecuseră înaintea noastră, ca niște mărturii mute ale trecerii sale definitive, ale dispariției unei vieți care începuse și se sfârșise atât de brutal.

Sunt om și eu. Pe moment, m-a cuprins frustrarea — voiam doar să ajung acasă, să las ziua asta în urmă, să mă prăbușesc și să uit, să uit tot ce am văzut, tot ce am simțit, tot ce m-a tulburat. Și totuși, ceva m-a oprit. M-am detașat de durerile mele și m-am gândit la el — la ultimele lui gânduri, la durerea lui, la familia care rămânea cu întrebări fără răspuns, cu spaime, cu tăceri și lacrimi. Mă întrebam ce răni îl duruseră, cine-l aștepta acasă, cine urma să primească acel apel, cine avea să închidă ochii în noapte întrebându-se ce s-a întâmplat, întrebându-se de ce. Și, pe măsură ce gândurile astea se adânceau, m-am simțit prinsă între două lumi: între a fi om, vulnerabilă și epuizată, și a fi conștientă de fragilitatea absolută a vieții care continuă chiar și atunci când cineva pleacă brusc, fără să lase nimic în urmă decât o urmă de sânge și un ecou în inimile celor care au rămas.

Am ajuns acasă și nu am mai avut puterea să vorbesc cu nimeni. M-am prăbușit în somn de la opt seara până la șase dimineața, dormind poate pentru a-mi închide ochii la tragedia văzută și la golul pe care îl simțeam în mine, dar chiar și în somn ecoul durerii nu mă părăsea.

Când m-am trezit, m-am pregătit de plecare în oglindă și am deschis geamul. Răsăritul scaldase balconul în lumină, lumina se întindea încet peste orașul care începea să respire, fiecare fereastră se deschidea, fiecare pas al oamenilor reluând ritmul firesc al vieții, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum universul nu purta urmele tragediei. Și m-am gândit la el: ieri fusese ultima lui zi, ultima adiere de vânt, ultimul răsărit. Care îi fusese ultimul gând? Care chip i-a rămas întipărit înainte de a pleca? Am plâns o lacrimă pentru sufletul său și mi-am dorit să cred că acum nu mai există durere, că a ajuns undeva mai liniștit, că există ceva dincolo de ceea ce putem vedea, simți sau înțelege. Dar într-un Dumnezeu hain și crud nu am să cred niciodată.

Tapi, saya sadar bahwa kegiatan konsumsi pengetahuan saya gak sejalan dengan output yang saya hasilkan. Saya pikir dengan semakin banyak saya membaca, mengikuti rasa ingin tahu, mencerna pengetahuan menarik, secara otomatis saya akan memproduksi gagasan, tulisan, eksperimen, atau output lainnya. Tapi ternyata enggak gitu.

Saya jadi ngerasa banyak ilmu yang saya miliki gak bermanfaat. Seolah ilmu yang saya cari cuma sekadar untuk memuaskan intelektualitas saya. Pada taraf tertentu, kayaknya ini sah-sah aja. Tapi kalau kelamaan kayak gini, saya ngerasa ada yang salah.

Saya berefleksi, mungkinkah cara konsumsi pengetahuan saya salah? Mungkin saya sekadar mengeksplorasi namun tak memiliki tujuan, akhirnya menyebabkan cognitive overload.

Makanya saya mau coba tetapkan sebuah objektif belajar. Saya ingin menjadi ..., karena itu saya butuh ilmu bagaimana ... (rahasia).

Terus saya juga mau ngebiasain lagi share refleksi yang saya punya dari proses pembelajaran saya ke internet. Entah Tumblr, Instagram, atau X. Tulisan ini adalah salah satu contohnya.

Saya juga perlu ngurangin noise dari media sosial dengan ngurangin frekuensi pegang HP dan menggantinya dengan sesuatu yang lain, entah buku fisik, kindle, atau sekalian dengan laptop. Kalau pake laptop bawaannya pengen nulis atau ikut course.

Sama ada satu lagi yang saya pikirin. Mungkin udah saatnya saya punya blog serius, misalnya di Medium atau di Subsctack. Isinya structured knowledge dari ilmu yang saya akuisisi. Nanti kalau udah ada tulisannya saya share. Kalau sekarang kosong banget, gak ada value-nya sama sekali.