Am ezitat mult înainte să fac acest text public. Mi se părea că aș invada viața celor apropiați și că nu e drept să scriu despre durerea lor. Totuși, m-a revoltat și încă mă revoltă felul în care oamenii vorbesc cu cruzime despre drama acestui tânăr. Am hotărât să-l public, în speranța că poate schimba modul în care unii privesc această tragedie.
Moartea nu mi-e străină și nici dușman nu mi-e. Ea vine, tăcută, fără să întrebe, fără să ceară permisiunea, și-mi fură din brațele mele oameni dragi, prieteni, colegi, pacienți — suflete care dispar într-o bătaie de inimă, in accidente cumplite, în fața ambulantei, pe sosea, lăsând în urmă tăcere și goluri imposibil de umplut, și totuși, cumva, nu pot să o privesc cu ură. Nu, nu pot. Mai degrabă am simțit-o ca pe un prieten distant, tacit și înțelept, care apare atunci când nu știu să văd și care, într-un fel dureros, insistă să mă învețe, chiar dacă eu nu vreau să învăț, sau poate nu am puterea să înțeleg încă. Pesemne că vrea să-mi arate ceva ce nu știu încă, ceva ce nu am curajul să recunosc nici în mine, nici în ceilalți.
Ieri n-a fost o zi ușoară. Oboseala fizică și psihică s-a acumulat; alergată de colo-colo prin spital, urlată pe nedrept, fără răgaz să iau câteva guri de apă. Și când, în sfârșit, ziua s-a terminat și am pornit spre metrou, gândindu-mă că mai e puțin până mă prăbușesc în pat și că voi avea un somn bine-meritat; am găsit peronul plin de oameni, cu circulația blocată, cu sistemul pendulă pus să țină ordinea în haos.
Am știut din prima clipă ce se întâmplase — peisajul îmi era familiar și totuși îmi era străin, ca un vis tulbure din care nu mai poți să te trezești complet. Stomacul mi s-a strâns, sângele mi s-a oprit parcă în vene, iar o adiere rece mi-a trecut prin tot corpul. Am aflat: un tânăr de douăzeci și doi de ani se aruncase în fața metroului cu doar câteva minute înainte. Mirosea puternic a sânge; urmele rămăseseră pe șine, pe peron, pe picioarele celor care trecuseră înaintea noastră, ca niște mărturii mute ale trecerii sale definitive, ale dispariției unei vieți care începuse și se sfârșise atât de brutal.
Sunt om și eu. Pe moment, m-a cuprins frustrarea — voiam doar să ajung acasă, să las ziua asta în urmă, să mă prăbușesc și să uit, să uit tot ce am văzut, tot ce am simțit, tot ce m-a tulburat. Și totuși, ceva m-a oprit. M-am detașat de durerile mele și m-am gândit la el — la ultimele lui gânduri, la durerea lui, la familia care rămânea cu întrebări fără răspuns, cu spaime, cu tăceri și lacrimi. Mă întrebam ce răni îl duruseră, cine-l aștepta acasă, cine urma să primească acel apel, cine avea să închidă ochii în noapte întrebându-se ce s-a întâmplat, întrebându-se de ce. Și, pe măsură ce gândurile astea se adânceau, m-am simțit prinsă între două lumi: între a fi om, vulnerabilă și epuizată, și a fi conștientă de fragilitatea absolută a vieții care continuă chiar și atunci când cineva pleacă brusc, fără să lase nimic în urmă decât o urmă de sânge și un ecou în inimile celor care au rămas.
Am ajuns acasă și nu am mai avut puterea să vorbesc cu nimeni. M-am prăbușit în somn de la opt seara până la șase dimineața, dormind poate pentru a-mi închide ochii la tragedia văzută și la golul pe care îl simțeam în mine, dar chiar și în somn ecoul durerii nu mă părăsea.
Când m-am trezit, m-am pregătit de plecare în oglindă și am deschis geamul. Răsăritul scaldase balconul în lumină, lumina se întindea încet peste orașul care începea să respire, fiecare fereastră se deschidea, fiecare pas al oamenilor reluând ritmul firesc al vieții, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum universul nu purta urmele tragediei. Și m-am gândit la el: ieri fusese ultima lui zi, ultima adiere de vânt, ultimul răsărit. Care îi fusese ultimul gând? Care chip i-a rămas întipărit înainte de a pleca? Am plâns o lacrimă pentru sufletul său și mi-am dorit să cred că acum nu mai există durere, că a ajuns undeva mai liniștit, că există ceva dincolo de ceea ce putem vedea, simți sau înțelege. Dar într-un Dumnezeu hain și crud nu am să cred niciodată.
Moartea nu-mi e dușman. Ea nu cere iubire, nu cere ură. Ea stă tăcută, prezentă, mereu atentă, și-mi arată fragilitatea fiecărei vieți, prețul fiecărei clipe, greutatea fiecărei respirații.