#buze

poate e tarziu sa-mi mai scot pansamentele de mult timp uitate acolo unde încă ma dor rănile

sau poate ca mi-e groaza sa știu ca nu mai am nimic care sa le acopere.

prin absurd, as trage de timp sa știu ca sunt gata sa le las sa se vindece singure,

dar pana când va veni timpul acela, mi-e teama ca se vor adânci. și voi avea nevoie de o operație atât de complicata..

să-mi scot gândurile fără analgezic din cap, sa le dezinfectez și sa eliberez bagajul emoțional în care s-au strâns foarte multe lucruri.

dar cum as putea sa schimb atât de multe lucruri, la un om care înseamnă atât de puțin în fata gândurilor și vocilor lui? cum as putea sa înving, cand printre oasele pereților de sticla transparenta vad doar o lume bazata pe lucruri atât de stupide, atât de triste, atât de greșite.. lucruri care îți sporesc gândurile de care vrei, pur și simplu, sa scapi.

probabil mai am nevoie de un calmant, iar singurul lucru care-mi mai face bine ești tu. un analgezic greu de obținut în timpurile astea atât de materialiste, în lumea asta atât de sintetica.

dar în același timp, în același tablou texturat cu multe nuanțe de neculori, încerc sa dezgrop un înțeles din toate rănile netratate pe care mi le-am creat. la ce-s bune atâtea cuvinte înșirate în mod prostesc în notițele telefonului, dacă, pe noi, nu ne salvează nimeni? singura sclipire de speranța care pâlpâie asurzitor în momentele de tăcere a vocilor din cap, poate, cândva o sa ajute sa fac primul pas spre sala de operație.

și poate ca n-as mai fi nevoita sa-mi salvez propriile bătăi de inima.

o să-ți șterg de pe buze orice urmă de zâmbet.