Les histoires secretes de Mademoiselle D.

Sunt atatea lucruri pe care nu le cunoastem despre cei din jur. Ne privim ca atare intr-un intreg pe care nu ne mai obosim sa il disecam. Suntem toti niste cunostinte invelite intr-o mantie a necunoscutului.

Fiecare dintre noi are secretele sale, bucatele de nisip care il creeaza, o intreaga evolutie in spatele omului pe care il vedem noi. Trecem unii pe langa altii fara sa ne gandim macar o secunda la cei din jur. Fara sa analizam lucruri marunte, dar importante, fara sa privim in trecut pentru a afla ce l-a format pe om in prezent. Ne complacem in aceleasi gusturi, in aceleasi melodii, desi pusi in fata probei timpului nu am sti sa raspundem la intrebari existentiale despre  viata celorlalti.

Fiecare are propria oglinda, propriile casute de bifat in materie de prieteni, fara a mai conta de ce o persoana se incadreaza sau nu. Totul se face mecanic, obiectiv, fara a mai apela la sensibilitatea caracteristica oamenilor. Acea  farama de subiectivism s-a dispersat in timp, lasand loc intrebarilor standard, procesului de selectie automat al prietenilor.

Munca asidua de a ii cunoaste pe cei din jur a devenit inutila. Stii ca atunci cand ai nevoie poti apela la cei din jur, ca atunci cand esti pe marginea prapastiei cineva va veni sa te prinda, dar cine? Cine este acest om misterios pe care il numesti prieten, cu care te vezi, care te asculta si care, intr-un final, te salveaza de propriile decizii? Aparent e doar un alt om intr-o mare de oameni, un alt prieten intr-o mare de prieteni, o alta umbra ce apare la momentul potrivit. In momentele de cumpana descoperim mai multe despre cei din jur. Atunci aflam daca mana intinsa te va salva sau, din contra, te va impinge in prapastie. Ceea ce credeai ca stii despre omul de langa tine se poate infirma intr-o singura secunda si atunci te vei intreba: Unde am fost eu in tot acest timp?

Suntem intr-o continua alergare, intr-un maraton in care timpul pare ca o sa ne prinda din urma, preferam sa credem ca stim ce se intampla cu ceilalti, ca orice legatura chimica dintre doi oameni este o prietenie de durata. Preferam sa ne amagim ca ne cunoastem, ca cel de langa noi are o viata simpla si lipsita de problemele de care noi ne lovim.

Unii se ascund in spatele unor masti colorate asteptand sa fie cunoscuti, altii isi ofera sufletul pe tava asteptand ca cineva sa il ia de acolo. In orice categorie te-ai afla cunoasterea depinde de ceilalti, de dorinta lor, de oglinda ce o pot intoarce din fata lor asupra ta.

Se zice ca din fiecare palma trebuie sa inveti ceva. Fiecare greseala sau picaj in abis este doar o incercare pentru tine. Uneori inveti cum sa te cateri, alteori cum sa nu mai pici. Depinde de tine cat de aspra e palma sau cat de mult esti dispus sa intelegi ca undeva, ceva s-a gresit.

De cele mai multe ori avem tendinta de a calca exact pe aceleasi urme. De a face aceleasi greseli. Stim ca nu e bine, ca trebuie sa schimbam ceva si totusi parca ceva ne trage inapoi in aceleasi urme. In aceleasi greseli. In aceleasi erori care uneori costa mai mult decat in trecut.

Fie ca nu vedem, fie ca ne face o placere sadica sa suferim, ne punem de-a curmezisul drumului si refuzam sa invatam ceva. Sa stim ca la stanga e prapastia in care am mai cazut, iar la dreapta e invatatura. Sau invers.

Ce am invatat azi?

Am invatat ca instinctul este cea mai buna arma. Oricand, in orice situatie, trebuie sa ai incredere in ceea ce greierasul, omida, miriapoda sau orice alt animalut care sta pe umarul tau, iti sopteste. Mai ales in momentele cheie. Daca esti atent, e imposibil sa dai gres.

Am invatat ca x+1 este cea mai proasta combinatie. Mai ales in cazul in care x este sirul gandurilor care iti trec prin cap. Iar acest +1 este doar gandul (in plus) care iti va da rasturna toata ecuatia.

+1 vine si ia locul instictului tau, il striveste animalic, ca un barbar care ocupa teritorii. Si de fapt, la nivel stilistic, asta face; e gandul care vine si te intreaba ” dar daca..?”. Te rascoleste pe interior, iar “vocea” lui e atat de asurzitoare incat instictul ramane doar o eroare matematica. Incepi sa crezi ca nu poate fi atat de simplu, ca nu poti trece prin evenimente atat de usor, doar urmarindu-ti instictul. Trebuie sa fie mai greu de atat. Trebuie ca acel +1 sa fie calea.

Si asa cazi cel mai simplu in capcana. De la sirul logic al gandirii, de la un simplu x si un greier pe umar, ai ajuns sa te lasi indrumat de o amarata cifra a dezastrului.

De multe ori nu invatam asta. Sau avem impresia ca odata ce realizam cu cate ecuatii x+1 ne complicam existenta, nu vom mai repeta. Dar ecuatia revine si profita cat poate de teama de a te lua dupa instinct. O exploateaza, o macina, o nimiceste fara mila, pana cand  si tu devii convins de adevarul irefragabil pe care il detine.Te lasi pacalit, indrumat pana in prapastie.

Instictul nu se lupta. El iti spune ce sa faci o singura data. E un impuls, pe care il poti asculta sau nu. Depinde de urechile tale cata atentie acorzi lui x+1 si cata lui. E foarte simplu sa gresesti. 

Exista dati cand nu stii sa-l interpretezi. Cand soapta lui se confunda cu a ecuatiei.

Exista dati cand instinctul nu e bine pregatit. El se alimenteaza din cunostintele tale, care neexistente, vor rezulta intr-un raspuns eronat.

Incep sa cred ca "a te lasa dus de val" e mai mult decat o expresie. E un val care vine si te poarta nu oriunde, ci intr-un anumit loc. Intr-un loc unde ar trebui sa fi fost de la inceput. Te salta peste anumite decizii pe care oricum le-ai fi luat, mai devreme sau mai tarziu. Traim cu iluzia unui liber arbitru si cu iluzia unei campii ce urmeaza a fi pavata de catre noi. Dar de fapt totul e ascuns in ceata. Pe masura ce mergem descoperim adevaruri, carari, drumuri, puncte in care ar fi trebuit sa fim. In fata cetii traiesti cu impresia ca vei lua un creion in mana cu care vei contura deciziile. Cu care iti vei contura lumea sau chiar drumul pe care vei merge. Vei putea adauga un pic de culoare, chiar si putin miros dulceag de primavara. Vei desena un semafor atunci cand alegerea e dificila pentru a te ajuta sa mai tragi putin de timp. Iti vei stabili anumite limitari prin semne de interzis, vei trasa chiar si anumite cercuri in jurul tau pentru a nu te lasa atins, ranit de cei din jur. Orice alegere banala iti va crea impresia de putere, cand de fapt, in spatele acelei cete dese exista un drum, exista o schita care vrand-nevrand te va duce in acelasi punct. Chiar si alegerea banala pe care ai facut-o dimineata te va duce acolo. Chiar daca ti se pare ca alegi gresit, chiar daca ti se pare ca dintre doua lucruri ai ales neasteptatul, tot vei ajunge acolo. Probabil ocolit, dar vei ajunge. Iar daca nu, dupa un timp, te vei intoarce in punctul 0, la momentul la care a trebuit sa decizi si vei fi fortat sa alegi din nou. Vei sti atunci ce trebuia sa fi ales, vei sti ce vei alege. Poate pare doar pura teorie, poate pare ireal, dar am ajuns la concluzia ca suntem ca pe o pista de raliuri. In momentul in care te abati de la drum catusi de putin te lovesti cu masina vietii de parapeti. Uneori nu te lovesti prea tare, poate nici macar suficient cat sa realizezi importanta momentului, alteori trebuie pur si simplu sa o iei de la 0.

Exista decizii si decizii. Unele par ireversibile, din altele inveti, dar cele mai multe dintre ele, te vor intoarce la aceeasi rascruce. Poate te vei intreba ce a fost eronat, poate vei realiza abia atunci de ce esti din nou acolo. Oricum ar fi, locul in care ai ajuns te va face sa iti dai seama cat de simpla era alegerea ta de la inceput.

Exista momente in care nu poti accepta faptul ca ai gresit. Exact ca atunci cand ai cu capul. Dai o data si crezi ca pur si simplu s-a intamplat asa ca mai dai o data ca sa fii sigur. La fel e si cu deciziile, simti ca te invarti in cerc, simti ca mereu revii in acelasi loc si totusi nu poti renunta. Nu poti lasa soarta sa decida pentru tine, nu atunci cand puterea se afla in mainile tale. Si totusi te lovesti de acelasi zid, ce acelasi drum nepavat mereu. Ratacesti intr-un abis o perioada pentru ca mai apoi sa realizezi cat de simplu ar fi fost sa nu te impotrivesti.

Mereu e o chestiune de alegeri. De la alegerea a cate cuburi de zahar iti pui in cafea dimineata, pana la drumul pe care vrei sa mergi mai departe.

Uneori alegem rational, uneori in baza unui banuieli sau celui de-al "saselea simt", iar alteori pur si simplu ne aruncam in neant. Bine sau nu.

Pe moment nu realizam consecintele deciziilor noastre sau unde ne va plasa acea alegere in timp. Nu stim daca e corect sau nu, daca ne va fi bine sau nu, daca gustul cafelei se va schimba sau nu cu doar un cub de zahar.

Cateodata suntem fortati sa alegem. Semaforul se pune verde, iar coada de masini din spatele tau incepe sa claxoneze in timp ce tu stai sa te gandesti daca trebuia sa mergi inainte sau sa faci stanga in intersectie. Deobicei conteaza pe ce banda te afli.. Poate decizia ai luat-o mai demult si nu ti-ai dat seama sau poate aflat pe banda intai realizezi ca nu mai poti face stanga. Asa ca altcineva, altceva alege pentru tine. Bine sau nu.

Ne lasam purtati de aceste alegeri pana intr-un punct. Intr-un punct aparent banal, in care dintr-o simpla intamplare, incepi sa te uiti retrospectiv. Uneori te intrebi "ce-ar fi fost daca?", alteori doar te gandesti "bine ca am ales asa" sau poate te gandesti ca mai bine ai fi ales altfel.

Nu conteaza. Ideea principala e ca te intorci. Te opresti din decizii, din dorinte, din drumul drept sau serpuit pe care mergi si te uiti inapoi pe drumul pe care ai fost. Ai o istorie, o harta a vietii, a alegerilor pe care le-ai facut. Acum stii ce a fost bine la un moment dat si ce nu. Stii ce ar trebui sa schimbi sau ce ar trebui sa pastrezi.

Iti vezi pasii adanciti in pamant, de parca totul in jurul tau ar fi facut dintr-un nisip usor udat de valurile marii.

Deciziile vechi parca s-au pierdut undeva in cele noi; s-au contopit. Pasii vin spre tine precum niste scari: una in lipsa alteia s-ar prabusi, iar locul in care tu ai fi acum ar fi cu totul altul.

In fata ta e totul nisipos, ca si cum acele valuri de care vorbeam mai devreme ti-au ocolit trecutul si au curatat viitorul. Pe alocuri mai sunt urme de pasi de la deciziile pe care le-ai luat acum si se vor proiecta la un moment dat in viata. Dar per total, nisipul asteapta sa fie calcat in picioare, scarile asteapta sa se cladeasca una peste alta pentru a te duce cat mai sus pe piedestalul vietii.

Esti un imbecil! Da, tu! Si eu! Si cel de langa tine! Suntem o mare de oameni aflati in aceeasi oala a imbecilitatii.

De ce?

Nimic mai simplu.

Am fost creati pentru a ne depasi limitele, pentru a incerca lucruri noi si intr-un final pentru a fi fericiti.

Iar noi ce facem?

Stim sa ne invartim intr-un cerc precum un boomerang ce se intoarce de unde a plecat. Stim sa ne oprim la ceea ce cunoastem din simpla teama de necunoscut. Dar nu stim sa devenim fericiti. Aparent suntem intr-o stare continua de nemultumire, de indignare, de lipsa de curaj. De curajul de a pasi in afara granitelor confortului, de curajul de a spune raspicat ce te-ar implini.

Maturitatea de care tot incercam sa dam dovada sta in calea aruncarii in neant cu ochiii inchisi.

In fiecare dintre noi ar trebui sa ramana acea farama de copilarie, bucatica ce te facea sa urci pana in varful copacilor, pe garaje sau pur si simplu te lasa lipsit de teama. Bucatica aceea care te putea face fericit.

Nu stiu daca e vorba de comoditate, de obisnuinta sau de simpla frica de a pasi in necunoscut. Poate e un pic din toate. Fiecare strop de nesiguranta se aduna pana cand paharul fricii devine atat de plin incat ne inecam intr-o stare de aparent comfort.

In interior ne zbatem, oscilam intre dorinte, urlam, dar fata ramane impasibila si intr-o continua neconcordanta cu fericirea.

Ne place sa credem ca suntem multumiti cu punctul in care am ajuns, cu ultimul loc pe care l-am bifat, cu cea mai recenta realizare. Intram intr-un lant vicios in care ultima veriga pare perfecta si in care pseudo-urmatoarea doar un element din trecut.Ne e frica sa adaugam o noua veriga lantului.

Ne e frica sa schimbam drumul, sa mergem pe unul nepavat, pe unul pe care nimeni nu a mai fost inaintea noastra. In capatul drumului se poate afla o prapastie, o infundatura sau, din contra, un nou drum, o noua alegere.

Sau ar fi mai simplu daca am privi zona de confort precum un simplu cerc desenat cu un bat in nisip. Din cand in cand, valurile ti-ar sterge marginile, te-ar forta sa trasezi din nou liniile catre necunoscut. Uneori ai face un pas mai mult, alteori ai trasa linia putin mai departe

Lasam impresia ca suntem puternici, ca nu ne e teama de nou, de o posibila prapastie ce se asterne in spatele cetii.

In realitate, for-interiorul tremura, se agata de un tine ce il crede a lui, iar apoi se ascunde intr-o zona pe care o considera de siguranta. Nu face niciun pas, ci doar asteapta. Asteapta ca tu sa ii simti teama, sa ii simti agatarea, pentru ca mai apoi sa te razgandesti si sa nu mai faci acel pas.

       As fi o ipocrita sa ma apuc sa vorbesc de revolutia de acum 22 de ani. In primul rand pentru ca nu am fost prezenta, iar in al doilea pentru ca nu as putea sa nu fiu subiectiva.

Totusi repercursiunile exista si le simt. Vad lumea in jurul meu care sufera, care e  insetata de adevar, care, dupa 22 de ani vrea sa puna punct la siruri de intrebari “De ce”.

Pe masura ce inaintam in viata, ne cream propriile opinii. Vedem cum saptamana asta posturile de televiziune sunt impanzite de incercari ale oamenilor, mai mult sau mai putin simpli, de aflare a unei bucati de adevar. Un adevar ce macina, un adevar ce e purtat intr-o rasnitoare stricata de timp si acoperita de praful minciunilor.

Parintii imi povestesc, de cate ori au ocazia, cum a fost, prin ce au trecut sau fiorii pe care ii ai atunci cand un glont trece pe langa tine. Sunt scene pe care eu le vad parca din alt film. Nu imi pot inchipui mii de oameni adunati in plina strada, saturati de dictatura comunista, scandandu-si libertatea. Suflete pline de ura ce rabufnesc in sute de ecouri. Sufletele care credeau in puterera cuvantului si in forta proprie de a schimba ceva, de a coti de pe un drum drept, de a se reinventa, de a scapa dintr-o inchisoare a vietii.

Si totusi aceste lucruri s-au intamplat. Oamenii au murit. Oamenii s-au jertfit pentru o Romanie mai buna, pentru o Romanie Libera.

Urmele de sange au patat o asa zisa revolutie De Catifea. Au manjit o pagina dintr-o istorie nescrisa pentru a ingrosa sfarsitul capitolului.

In plina bucurie, in aparenta eliberare a fost nevoie de mai mult sange, de mai multa durere, de mai multi eroi. Nu era suficienta puterea oamenilor, nu era suficienta acea ardoare, acea dorinta care iesea din fiecare suflet, nu erau suficiente cuvintele. Sangele era cel care urma sa dea stacheta libertatii.

Dupa cum am spus mai sus, nu pot vorbi de evenimente, dar in aceasta perioada sursele sunt accesibile tuturor, filmulete au impanzit internetul, iar povestile te ajuta sa iti formezi o anumita imagine, uneori corecta, alteori nu.

Fiecare poate intelege altceva, fiecare isi poate pune propriile serii de intrebari. Dar fiecare dintre noi va ajunge intr-un punct in care simpla descriere a unei pelicule indepartate nu va mai fi de ajuns.

De ce romanii trageau in ei insisi?! De ce era nevoie ca in apogeul fericii sa mai traga in oameni?! Oare nu era suficient caderea comunismului?!

Poate sunt intrebari ce vor ramane fara raspuns. Poate sunt povesti care inca nu se muleaza pe realitate, la fel cum, poate, sunt afirmatii mai mult sau mai putin adevarate cu privire la ce a fost atunci.

Singurului lucru cert e ca tineri naivi, tineri ce atunci aveau speranta unui viitor mai bun, erau de neconvins, erau dispusi sa moara pentru a schimba ceva. Pentru ca noi, cei din viitor, sa ne exprimam liber, sa gandim liber, sa actionam liber. Sa avem posibilitatea de a evolua neingraditi de societate.

Printre acei oameni rapusi de gloante a fost si unchiul meu. Nu am avut ocazia sa il cunosc, dar sunt sigura ca nu i-as fi regretat prezenta, asa cum sunt sigura ca a murit pentru un lucru in care credea cu adevarat.

Am fost impreuna cu mama sa ii aprindem lumanari. Lui si tuturor celor care au facut o jertfa. Tuturor acelor eroi carora nu le-a pasat de consecinte sau acelor oameni care pur si simplu au fost la momentul si timpul nepotrivit. M-au trecut fiori in timp ce imi povestea, vedeam prin fata ochilor oameni speriati, bulversati sau fermi pe pozitii. Vedeam cum cadeau secerati la pamant pentru ca mai apoi sa ma intorc la un prezent linistit si inconjurat de coroane. Imi venea sa plang si totusi nu stiam daca am dreptul. Daca ar trebui sa plang sau sa fiu fericita ca multumita lor imi este bine.

Poate ca nu ar fi trebuit sa moara sau poate ca fara moartea lor nimic nu s-ar fi schimbat.

Poate simplele cuvinte nu sunt de ajuns, la fel cum, poate, fiecare dintre noi ar trebui macar sa aprinda o lumanare sau se gandeasca de cate ori ne-am dorit un lucru, de un infinit de ori mai infim, atat de tare incat sa fim dispusi catre sacrificiu pentru el.

Si totusi, la atatia de ani de la revolutie era pustiu. In fata Teatrului National erau aprinse 2 lumanari, parca uitate acolo de timp, iar la CC mai erau vreo 2. Poate pentru ca cei care ii plang nu mai au puterea sa treaca prin acele locuri pline de groaza, poate pentru ca..Nu stiu. Nu gasesc o scuza plauzibila pentru a nu comemora un asemenea eveniment.

Am avut un sentiment amar. Un sentiment ca acele coroane au fost puse de fatada, din ipocrizia celor care au pornit totul.

Sa scrii despre asta e simplu. Sa ne plangem de vremurile in care traim, la fel. Incercarea intervine atunci cand ne hotaram ca vrem sa schimbam ceva. Acea schimbare care nu va aparea decat in momentul in care nu mai exista fiecare, ci vom fi un tot unitar.

Ei au dat dovada de unitate, de un adevarat tel. Au uitat cine sunt ca persoane si au devenit o dorinta. Una pentru care merita sa lupte, pentru care fiecare sunet rostit intr-o noapte de decembrie, avea sa devina, intr-o zi, istorie. 

Ar trebui sa lasam lacrimile la o parte. Sa ii razbunam prin fericire, prin libertate, prin speranta ca in curand cei care i-au omorat vor plati. Poate au murit in van. Poate nu. Dar simplu fapt ca au murit acolo, in acel moment, in acel loc, inseamna ca au crezut cu adevarat in puterea lor. In forta oamenilor de a schimba lucrurile, de a sustine o adevarata revolutie cu pipetul gol in fata mortii.

Cu totii suntem dependeti de parerea celor din jur.

Suntem legati de o oglinda, care, cel putin in teorie, nu ar trebui sa deformeze realitatea. Dar oglinda are cate putin din fiecare. Cate o bucatica din fiecare "eu". O distorsionam cu reflexiile sufletului si astfel isi pierde cea mai importanta calitate: obiectivitatea.

Intram intr-un cerc vicios in care nevoia de aprobare devine elementul cheie. Mai apoi, fiecare la randul isi da cu parerea, fiecare primeste o parere penru ca necesitatea creste concretizandu-se in efectul bulgarelui de zapada.

Ar fi mai simplu sa nu fim codependeti.

Ar fi mai simplu ca omul sa se poata autoanaliza, autoaproba si in cele din urma autointegra in societate. Ar fi mai simplu daca nu am cauta, constant, in oglinda comuna parerea celor din jur. Asupra caracteristicilor sau chiar a faptelor proprii.

Suntem diferiti, iar constructia comuna cu care ne nastem este doar temelia unei case. Structura, forma, chiar si materialele folosite depind de for interior. De acele alegeri pe care, independet de vointa celorlati, ar trebui sa le facem.

Diferenentele, ce pentru unii acum par minore, sunt ceea ce ne individualizeaza. Sunt ceea ce creeaza un om si nu un simplu robot lipsit de trairi, experiente si sentimente.

Poate daca ne-am lipsi de parerile celor din jur am fi mai liberi. Mai liberi in exprimare, in comportament, chiar si mai liberi in greselile pe care le comitem. Pentru ca de teama de a nu fi criticati sau judecati alegem drumul mai simplu, mai anost, drumul lipsit de pietre de care te-ai putea lovi sau de rauri peste care ai putea trece.

Nu exista o ruta, fara una ocolitoare, nu exista un cuvant fara un sinonim, la fel cum nu exista omul intr-o singura stare, intr-o copie continua a altuia.

Ajungem, la un moment dat, sa ne complacem in co-aprobare. Ajungem, nu doar sa primim aprobari, ci sa cautam afirmarea. O cautam atat de mult incat nu mai realizam ca de fapt ne dezintegreaza. Ne distruge farama de personalitate, de unicitate.

Si totusi, in lipsa parerilor mai mult sau mai putin bune a celor din jur suntem niste marionete menite sa joace un rol solitar. Un rol in care fiecare isi spune replicile, fiecare isi duce la capat partea fara ca totul sa duca la comuniune.

Nu stiu cum e mai bine. Uneori ma uit in oglinda prea des, pentru ca mai apoi sa imi dau seama, de fapt, ca ceea ce cred ceilalti incepe sa ma defineasca. Incep sa ma schimb doar pentru a incapea in forma definita de voi. Incep sa invat prea mult din greselile voastre, din drumul pe care si voi l-ati parcurs sau care v-a fost parcurs. Uit ce am crezut eu, uit ce am vrut eu sa demonstrez sau sa devin. Toate sunt inlocuite cu voi. Cu franturi din voi care alcatuiesc un nou eu.

Sunt sigura ca toti trecem sau am trecut prin asta. Ar fi mai simplu doar sa inchidem ochii la parerile celor din jur, la aprobarea lor constanta, la reflexia lor in oglinda proprie.

"Sfarsitul a inceput simplu. Initial doar nu ne mai contraziceam. Discutiile treceau pe langa noi precum trenurile pe langa unele gari mult prea mici. Cedam cu randul. Deveneam indiferenti atat la certuri, cat si la conversatiile in sine. 

Mai apoi,  ne-am delimitat spatiile in casa. Eu stateam pe canapea intinsa citind o carte, iar tu pe fotoliul diametral opus la tv. Eu pe jumatatea mea de pat, iar tu pe a ta. Ne lasam post-ituri pe usa de la frigider. Iar dimineata, mirosea doar a o cafea si nu a doua. Niciunul nu sesiza, niciunul nu dadea importanta. Ne explicam distanta prin simpla oboseala, munca in exces si obisnuinta.  

Intr-o dimineata m-am trezit. Mi-am vazut doar cana de cafea, mi-am vazut urma corpului in pat, precum si cartea pe care o lasasem pe marginea canapelei. Ma vedeam doar pe mine. Trupul tau parea sa lase doar umbre bine delimitate. Am plans. Mult, necontenit,, iar spre sfarsit chiar dureros. Am hotarat sa plec inainte sa te intorci, pentru a nu fi nevoit sa vezi ce am vazut si eu: acel gol al unei fiinte aparent prezente.  

Apoi m-ai sunat. Vocea ta parea adusa de la kilometrii distanta, dintr-o departare necunoscuta. Vorbeai rar, apasat, dar sigur pe tine. Am inchis telefonul fara sa stiu ce ai zis. Cuvintele tale nu au ajuns niciodata la mine. Am incercat sa-mi amintesc daca eu am spus ceva, dar intreaga convorbire  s-a sters inainte sa se intipareasca. M-am dus sa imi fac un ceai. O acalmie ma cuprindea. Una pe care nu mi-o puteam explica si care, dupa atatia ani nici nu ar fi trebuit sa existe. Oare puteam fi atat de indiferenta?"

"In ultimul timp parea ca traiesc singur. Veneam tarziu si ma trezeam devreme. Cafeaua era intotdeauna amara, pentru ca tu uitai sa imi amintesti de cuburile de zahar de pe blat. Uneori ma uitam la televizor, alteori imi verificam mailurile. Uitam si sa te pup pe frunte dimineata si sa iti spun noapte buna inainte de culcare. 

Pana-ntr-o zi.

Patul mai avea doar urma corpului meu lasata de dimineata, iar cana ta de cafea nu mai era in chiuveta. Tot ce lasasei in urma era mirosul parfumului pe care il purtai in dimineata aceea. Am incercat sa te sun. Dupa ce am format numarul am inchis. Am incercat sa imi fac un discurs, sa inteleg ce s-a intamplat, sa caut totusi un post-it pe care sa scrie ca de fapt te-ai dus pana la magazin. Un post-it?! Am sunat din nou. Aveam multe si nimic de spus. Am incercat sa-ti explic si sa-mi explic cum ajuns aici. In acest punct in care locuim impreuna, dar separat. In care lipsa unei certe sa fie un semnal de alarma.  Am inchis fara sa realizez ce am vorbit. Fara sa realizez daca tu lipseai, de fapt, de mult sau de o zi. Nu stiam daca simt pentru prima data singuratatea sau deja ma obisnuisem cu ea. Oare puteam fi atat de indiferent?"

Sfarsitul incepe simplu. Si in general fara tine. Trece pe langa nonsalat si cu semne mult prea subtile pentru ochiul uman.

La un moment dat, percepi, dar crezi ca ti se pare, pricepi, dar nu vrei sa intelegi, pana intr-un punct, cand oricat ai incerca sa eviti, nu mai ai unde. Pare simplu, dar complicatul intervine abia in practica. In hopul pe care trebuie sa il treci, in usa pe care trebuie sa o deschizi pentru a intampina finalul. Pentru ca, la fel ca orice lucru peren, si sfarsitul are finalul lui. Mai putin dureros, mai putin surpinzator, dar real. 

Indiferenta e cea care nu mai doare, e doar un sentiment care le ineaca, le asfixiaza pe celelate. Incet, dar sigur. Te acapareaza, te seaca de orice traire, de orice afectiune si de la lasa inapt, olog in fata celorlalti. 

Indiferenta e un anestezic mult prea puternic. Te face sa nu simti, sa ajungi intr-un final intr-o aparenta coma din care ar trebui sa te lupti pentru a te trezi. Ne ascundem in cochilia ei pentru a fi mai putin vulnerabili, mai putin constienti de capatul liniei. Si uneori pare bine. E confortabil si lipsit de sentimente. E o stare continua de visare, de ganduri ce se intretaie, dar care par atat de departe, incat nu te mai afecteaza.

Indiferent de indiferenta, Sfarsitul doar vine. Se aseaza calm si doar il asteapta pe primul caruia nu-i mai pasa, pe primul care oboseste sau pe primul care abandoneaza.

Pana la urma totul e o cursa cu obstacole, din care fie ajungi la sfarasit, fie abandonezi si sfarsitul ajunge la tine. 

Mi-a luat mai mult pana sa pot sa vad. Pana cand ceata s-a lasat taiata cu un cutit, iar realitatea m-a ars precum vantul de iarna. Apoi totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda. Imaginile se succedau cu o viteza de nedescris, iar sentimentele se amestecau, se rascoleau pentru ca intr-un final sa rabufneasca intr-un planset. 

Nu as fi stiut sa spun de ce plang sau de ce totul e atat de mix.

Ar fi fost mai simplu sa pot sa inchid ochii. Dar imaginea ta e mai vivida asa. Totuol se amplifica, iar gandurile par ca prind glasul a mii si mii de greieri vara.

Nu vreau sa uit. Nu as putea sa uit. Si totusi parca golul abia acum apare. Parca abia acum ma trezesc dintr-un vis, parca abia acum deschid ochii pentru prima data. Pentru a vedea ce? Lipsa. Nu stiu ce simti acum, nici macar nu stiu daca mai simti ceva.

Tot ce mai vad, tot ce mai pot percepe sunt momentele in care nu erai acolo unde meritai sa fii. Momentele in care poate am tipat, poate te-am lovit, poate nu te-am privit cu aceiasi ochi cu care te-am privit la final. Iar tu ai simtit asta. 

Nu ma gandeam la ce simti, nu ma gandeam la ce vezi, nu ma gandeam nici macar de cate ori auzi amplificat glasul meu. Mereu am crezut ca "mi te-ai cuvenit", ca trebuia si ca vei fi acolo. Oricand. Ca nu voi avea un moment de regret, ca nu voi trece printr-o abundenta de trairi. Dar totul s-a intamplat intr-o clipita. Acum erai, iar in clipa urmatoare eram doar umbra unui sentiment ce incerca sa-si gaseasca drumul prin ceata.

Dar acum e prea tarziu. Tot ce au ramas sunt sentimente ingropate si vorbe pierdute undeva intre noi. O stare de gol si realitatea. Da, acea realitate care e atat de rece incat te arde, care te loveste atat de tare incat tot ce apuci sa simti e usturimea palmei pe care tocmai ai primit-o. 

  Fiecare dintre noi vede un anumit moment in ceata. Adesea ne complacem, dar uneori, fortati de timp, de imprejurari, ne trezim. Trecutul da navala in viata noastra fara a ne lasa un drept de apel. Imagini, sentimente, ganduri, orice lucru cat de mic va veni ca o furtuna, din urma, pentru a-ti rascoli viata. Totul se petrece atat de repede, atat de dur incat, de cele mai multe ori, te schimba. Te forteaza sa cari dupa tine un bagaj greu si adesea dureros. Un bagaj ce te iti va aminti in fiecare zi de acel moment, un bagaj ce e cu atat mai “viu” cu cat regretele tale sunt mai mari, cu cat sentimentele ce l-au format erau mai puternice. Mi-ar placea ca realitatea sa bata la usa. Sa am timp sa ma ridic din pat, sa-mi aranjez parul si viata, sa o vad pe un vizor mult prea mic, iar apoi politicos sa o poftesc in casa. Fara drame, fara trairi intense si fara rascoliri ale vietii. Si mai ales fara bagaje drept “cadou”.

Poate totul ar fi prea simplu asa. Poate in lipsa durerii nu am sti ce sentimente puternice putem avea, ce inseamna cu adevarat trecutul sau cat de important a fost prezentul. Poate in lipsa durerii am fi un simplu pion pe o tabla de sah, pierduti in favoarea unui alt pion sau a reginei. Nu ar mai conta valoarea piesei pentru ca toti am fi doar niste simple fapte, inconjurate de o realitatea dulce si searbata in acelasi timp. O realitate ce da “Buna ziua” in locul unei palme dure, o realiatate ce nu are menirea de a ne individualiza, ci doar de a aparea in decor.

O realitate ce nu te-ar separa pe tine ca “regina”, ci una care v-ar clasa pe toti drept “pioni”.

Inca imi este greu si frig. Inca simt asprimea palmei si durerea imaginilor cu tine. Inca totul imi da o stare confuza.

Dar furtuna s-a potolit, iar realitatea va incepe acum sa capete contur. 

Sunt departe de acea fiinta anosta, plictisitoare si..perfecta.

Sunt doar un simplu om caruia la doua defecte ii atribui o calitate.

Sunt doar un simplu om care mai da cu batu-n balta si care mai calca stramb sau pe altii.

Sunt doar un simplu om care trece printr-o varietate de stari si sentimente.

Fac greseli, pentru a invata din ele. Dau cu capu, poate de mai multe ori decat ar trebui, dar cu scopul de a intelege, intr-un final, cat de jos este pragul. Uneori il vad mai repede,alteori mai greu, dar ocolirea lui cu buna stiinta nu mi-ar face niciun bine.

Plang, pentru a putea mai apoi sa apreciez rasul, bucuria si persoanele fericite.

Simt durerea, pentru a intelege mai apoi importanta oamenilor care-mi trec prin viata si pe care intr-un fel sau altul, Aparent, ii pierd. Invat ce inseamna, astfel, amintirile, pozele pe care le facem cu gandul, cu nasul, cu urechile, cu fiecare simt ce ne strabate corpul si ne transforma intr-o fiinta umana.

Fiecare dintre noi are propria structura, propriul mod de a privi viata, propria imagine asupra celor ce-l inconjoara.

Ne "unicizam" prin noi insine si prin ceilalti.

Prin modul in care reactionam si interactionam. Prin modul in care dam piept cu problemele si prin modul in care folosim cuvintele drept arme impotriva lor.

Ar fi mai simplu sa traim intr-o lume perfecta? Nu. Ar fi plictisitor. 

Sa vezi zi de zi oameni care nu gresesc, care impaturesc perfect servetelul la masa si ocolesc fiecare zid fara nicio vanataie care sa ateste ca, la un moment dat, ei au aflat ca este acolo.

Sa vezi cum veselia e o stare generala ce nu are termen de comparatie, devenind astfel doar o stare simpla si monotona.

Viata nu e facuta pentru a fi perfecta, e facuta pentru a ne maturiza, pentru a incerca fiecare sentiment, fiecare aroma ce ni se iveste in cale. 

Niciodata nu mi-a placut sa scriu despre lucruri ordinare, despre relatii, despre modul in care fetele se poarta sau sa aduc generalitati la adresa baietilor. E mai simplu sa te complaci in abstractizare, in ideal sau in povesti ce nu au un final acum si aici. Si totusi, lovindu-ma frecvent de aceeasi problema, m-am gandit ca as putea pune in lumina reflectoarele un aspect general.

Noi, fetele, avem obiceiul-prost as putea spune-sa fim atrase de baietii rai. Daca intr-o mare de trandafiri doar unul are spini, cu siguranta atentia noastra se va indrepta spre el. Cu cat mai rece, mai indiferent, mai nepasator respectiv cu cat mai multi spini are, cu atat mirosul lui e mai pregnant. Tot ce e in jur capata un blur fotografic. Majoritatea dintre noi stie ca va suferi, ca va plange si ca de multe ori se va simti ignorata, si totusi se complace pentru ca ceva inexplicabil o impinge sa atinga spinii trandafirului fara a se mai gandi la consecinte. Sentimentul e incontrolabil, irecuperabil si irefutabil. Nu poti sa te postezi impotriva lui, nu poti sa il ignori pentru simplu motiv ca indiferenta lui te atrage, te intriga si in cele din urma te cheama.

Ulteor, o sa vrei sa il schimbi, o sa ajungi intr-un punct cand vei dori sa poti captura trandafirul, sa il poti pastra pentru tine si la tine fara sa te raneasca. Poate vei reusi, poate nu. Daca vei reusi, spinii vor cadea, mirosul va pieri, iar tu vei ajunge intr-un punct mort. Vei cauta seminte de scandal, vei cauta o cearta cat de mica pentru a-i aduce spinii inapoi, pentru a-i planta artificial, pentru a-ti da senzatia ca rautatea persista.

Intram intr-un cerc vicios de dorinte si contradorinte ce se macina reciproc, ce se unesc pentru ca mai apoi sa se desparta. Te atrage si te respinge precum magnetii pusi cap la cap in mod corect sau nu.

 Tot ce a fost si nu mai este ti se pare ca e mai bun decat tot ce este si nu a fost. 

Daca nu il vei schimba, daca acea nepasare va continua sa persiste, vei plange, vei suferi, vei construi o imagine ideala a unui barbat perfect ce pare imposibil de atins. Un mascul diametral opus de trandafirul spinos ales;  te vei autoconvinge ca el, si numai el, e de vina pt nefericirea ta, ca tu nu vei putea vreodata avea un trandafir accesibil doar tie, un trandafir ce-ti va permite sa il frangi in mainile tale. Te vei autoconvinge ca asta iti doreai de fapt, ca spinii dor si ca el e unicul vinovat pentru alegerea ta. Te vei scufunda in nefericire, in idealul unei alte vieti, iar in final vei ajunge la linia de final, la polul opus de unde ai plecat, asteptand, dorind si crezand intr-un trandafir fara spini care te va atrage, precum cel dintai: fara drept de apel. Teoriile sunt multe, variate si aparent simple. Oricine poate veni si vorbi din carti, poate face analogii sau poate percepe baietii ca pe niste trandafiri. Nu stiu daca toata aceasta mascarada, tot acest teatru cu masti, pe care ne complacem sa il jucam e rodul dorintelor noastre sau noi suntem doar niste simple papusi manevrate cu stil. Oricare dintre variante am alege-o trebuie sa o asumam. Fiecare actor, fiecare masca, fiecare sentiment e o decizie. Un drum pe care il alegem. Corect sau nu. Important  e sa nu ai regrete. Sa nu privesti urma decat ca pe o experienta "aha".

Uneori gresim, dam cu capul, spunem sau facem lucruri care nu ar trebui. Alteori cunosti oamenii nepotriviti, in situatii aparent potrivite. Poate chiar faci anumiti pasi care iti depasesc zona de comfort, pe care nu ai fi crezut sa ii faci. Poti sa te arunci in gol fara a simti altitudinea sau poti sa faci lucruri comune pentru altii, dar cu impact deosebit in viata ta. Nu conteaza. Oglinda perceptiilor  vietii trebuie sa fie plina de momente: bune sau nu.  Totul a inceput cu ideea mea despre relatii si despre modul in care exista o atractie, poate de pe ambele parti, catre indifirenta. Nu tine mereu de alegeri sau de decizii de moment. Uneori se intampla pentru ca acela a fost momentul de cotitura, pentru ca a asa trebuia sa se intample. Sunt convinsa ca exista si fete indiferente si baieti care sufera din pricina lor, la fel cum sunt convinsa ca exista fete care au gasit frumusetea intr-un trandafir fara spini

Fiecare sfat poate fi  tratat prin prisma oricarui sentiment sau oricarui moment al vietii. Relatiile sau generalitatea si abstractitatea vietii se aseamana. Fiecare poate implica decizii, sentimente, o perceptie de ansamblu sau nu.

Mereu am urat sintagma “E un subiect tabu”.  

Ce inseamna de fapt “tabu”? cautand in dex, explicatia e chiar una simpla: “o problema despre care nu se poate discuta sau nu poate fi criticata”, dar ce se ascunde in spatele acestei definitii banale? O incercare de a nu discuta despre anumite lucruri, un mod subtil de a te ascunde dupa deget, in cele din urma ascunderea gunoiului sub pres.

 E ideal atunci cand preferi sa nu abordezi un anumit subiect, poate pentru ca nu stii prea multe despre el,  poate pentru ca iti este rusine sa vorbesti despre asta sau poate pentru ca e mai simplu sa taci si sa-l ignori. 

In trecut totul era tabu sau era rusions.. de la teme banale precum durata toaletei unei femei pana la simpla vedere a unei glezne.

Se presupune ca am evoluat, ca societatea a trecut prin diferite schimbari, ca generatiile s-au modificat in timp. E adevarat ca acum un barbat vorbeste deschis despre picioarele unei femei, iar o femeie nu roseste la vederea unui barbat la bustul gol, dar tabuurile persista.

 Poate sunt necesare. Pana la urma nu putem fi societate fara perdea; trebuie sa ne ascundem anumite obiceiuri, anumite cutume pentru a nu parea desfranati, lipsiti de rusine sau pentru a nu crede “lumea” ca ne spalam rufele in public.

 Sunt complet de acord ca nu traim intr-o imensa familie in care toti trebuie sa stim cum Gigel si-a pus sosetele pe dos in dimineata asta sau cum Maricica a uitat sa faca dus inainte de a pleca la serviciu. Mergand pe acelasi rationament fiecare dintre noi are subiectul sau tabu, indiferent de gradul de “tabuism” pe care il imprima acel subiect asupra interlocutorului sau sau asupra oricarei alte persoane, implicate sau nu in discutie. Totusi, constient sau nu, incepem sa abuzam de seminficatia subiectelor tabu sau de perdeaua pe care o tragem intre noi si ceilalti. Incepem sa vedem in tot ce nu ne convine, in tot ce ne incomodeaza, subiecte tabu, lucruri despre care nu avem voie sa vorbim, care ne sunt interzise de o anumita persoana X( persoana X= persoana INCA neidentificata, care are puterea-SE PARE- de a se opune discutiilor libere, de a se intercala intre doi interlocutori inca dinainte de a incepe o discutie pe o tema “incomoda”). Nu as sti sa dau exemple, desi ideile se invart in mintea mea precum roiul de albine in jurul unui stup, dar cu siguranta le-ai vazut in fiecare zi: oameni care se ascund in fata unor cuvinte mult prea mari, oameni care prefera sa pozeze in intelectuali mult prea cititi, mult prea culti, mult prea versati pentru a purta o conversatie banala cu un subiect controversat, cu un subiect care poate e incomod.  

Nu e un subiect tabu o revista/un film porno si totusi e tabu sa discuti despre sex. Bineinteles, variatia interlocutorilor si viziunea lor asupra acestor subiecte raman un factor influent in discutie si totusi am ales un exemplu pe care l-am intalnit adesea si pe care il consider un paradox de actualitate. Altfel spus, unde tragem linia intre tabu si o discutie simpla? Cum putem sti ce e permis si mai ales cine Nu iti permite sa discuti?!

Multi probabil mi-ar raspunde ca educatia, cultura, religia, mediul, societatea sunt factori care, in mare parte transmisi din generatie in generatie, te impiedica, iti "interzic" sa porti anumite conversatii, sa faci anumite lucruri, sa iesi din zona de confort atat de meticulos creata.

 In acest caz eu raman cu o singura intrebare: 

Am avut o perioada (asa cum ati avut sau ar fi trebuit sa aveti cu totii) in care credeam in Mos Craciun, in Iepuras si in Zana Maseluta. Ei bine, in ce nu credeam in acea perioada? Si de ce sa nu cred? Pana la urma, mi se implineau dorintele, nu? Daca imi doream suficient de tare Mosul avea sa imi puna sub brad dorinta sub forrma unui cadou frumos impachetat.

 Acum toate au capatat un alt sens.. inca ma intreb in dimineata zilei de Craciun "Oare ce mi'a pus Mosul sub brad", dar ceva s-a schimbat.

Am ramas totusi cu ceva de atunci.. cu dorintele, cu acele mici soapte ce se zbat intre vene, intre artere sau intre sertarasele mintii. Unele sunt banale, materiale sau chiar imposibil de realizat. Pe cand altele sunt viscerale. Sunt acele dorinte pe care le arunci in univers si speri ca cineva sa le auda, sa aiba cheia lacatului cu care le-ai inchis, sa le descifreze si in cele din urma sa te ajute sa le indeplinesti. Fie ca inchizi ochii, fie ca sufli intr-o papadie, fie ca o spui la o stea cazatoare dorinta e acolo undeva, propulsata intr-o cale lactee, asteptand doar sa fie ascultata. Ea valoreaza cat o papadie, cat miile de pufi ce-i inconjoara miezul, cat aerul ce le imprastie in vazduh.

Uneori pentru a se indeplini dorinta trebuie doar sa crezi. Cu adoare. Cu patos. Cu toata fiinta ta. Sa crezi in crezul, in dorinta ta. 

Alteori a crede nu e totul, trebuie sa lupti, sa fii in stare sa te lasi prada dorintei, sa lasi la o parte orice sentiment, orice gand, orice te-ar putea intuneca sau inchide in tine.

Mie imi vine din ce in ce mai greu. Ma aflu la marginea unui hau al carui fund am incetat sa il mai vad, un hau a carui negreala ma impresoara. Ma tin cu o singura mana de o craca subtire a unui nuc batran, amenintand sa cad, sa ma scurg, sa ma afund in acea prapastie plina de indoiala, plina de deznadejde, plina de..nimic. Caut in mine forta de a crede in dorinta mea, de a inchide ochii si de a o arunca in neant, dar tot ce simt e mana cum imi aluneca incet de pe craca, cum unghiul de cadere e din ce in ce mai ascutit, cum crezul meu se prelinge in ceata gri. Nimicul imi acapareaza totul, pentru ca atunci cand nicio dorinta nu mai are sens sa ma uit la tine. Cum te lupti, cum iti doresti, cum, desi la capatul puterilor, lupti cu dintii pentru tine, pentru mine, intr-un final pentru noi. Atunci cand simti ca nu mai poti parca te zbati mai tare, pare ca fiecare secunda ce trece e o batalie intre agonie si extaz, intre castig si.. si atat. Nu ai pierdut pana acum nicio lupta. Castigi sau se termina remiza pentru simplu fapt ca ai dorinta de a-ti dori, inversunarea de a razbi, de a castiga. Parca odata cu tine pot sa vad capatul haului, marginile lui. Nici nu e atat de adanc pe cat l-am desenat eu, nici macar atat de negru si uracios. 

In teorie totul e atat de simplu, uitandu-ma la tine totul e atat de simplu. Nu vad decat finalul, modul in care te ridici triumfatoare de la sol, minutul de bine, de biruinta asupra neincrederii, asupra fricii, asupra a tot ceea ce te transforma intr-un simplu nimic. Nu stiu ce simti cand esti pe punctul de a pierde totul, nu stiu ce forta din interior te impinge sa lupti, sa vrei cu atat patos. Eu doar vad, simt cum imi transimiti din forta ta, din dorinta ta, in cele din urma din puterea ta.

Pentru a avea dorinte, pentru a crede in ele si intr-un final pentru a le indeplini trebuie sa te vezi intai pe tine, pe omul, pe fiinta din tine ce lupta, ce vrea, ce-siDoreste. Poate suna pompos, poate suna ca un joc de cuvinte fara sens, dar atunci cand esti la pamant numai tu te poti ridica, atunci cand nu mai crezi, numai tu poti sa te impulsionezi, sa te agati cu ardoare de nuc, sa fii convins ca te va tine, nu doar sa speri asta.

De curand am (re)citit o povestioara cu privire la o femeie care isi cumparase un set de lenjerie intima pe care l-a pastrat pentru o ocazie speciala. Ocazia nu s-a aratat, iar intr-o zi femeia a murit subit, iar acel set a fost folosit la inmormantarea ei. Pe cat de simplist realizata povestioara, pe atat de mult m-a frapat substratul ei. Cu totii am cumparat cel putin un lucru, de ordin vestimentar sau nu, pe care ne-am propus sa il utilizam la o ocaziea speciala. Dar daca acea ocazie nu va veni?..

Daca fiecare zi, fiecare ora, fiecare minut este special in felul sau?..

Daca la sfarsitul zilei cand tragem linie observam cat de mult se deosebeste de anterioara sau cat de speciala acea zi a fost?.. 

  Irosim momente, irosim clipe.. Irosim ideea de timp gandindu-ne prea mult la o idee viitoare, la un punct posterior pe axa. Suntem capabili sa traim in prezent si totusi alegem sa ne ingropam in multa munca, in mult stres doar ca sa nu fim pusi fata in fata cu adevarul. O secunda zboara si nu se mai intoarce. A fost un moment important acum, de ce l-ai ratat?!.. Poate parea banal, dar atat timp cat nu stim ce se ascunde la linia orizontului, fiecare clipa trebuie exploatata la maximum. Ce ar fi ca atunci cand ne trezim sa ne spunem:

"Astazi e o zi speciala". De ce? "Just because". 

Nu trebuie sa ne explicam. Fiecare zambet, fiecare raza de soare, chiar si fiecare suparare e speciala in felul ei. Te vei mai intalni cu ea? Poate ca da, poate ca nu. Dar aceasta insiruire de sentimente, de clipe, de trairi te-a transformat in cine esti acum. Trebuie sa scapam de ezitari, "as vrea sa..,dar..", chiar si de "am vrut sa..dar", deci implicit de regrete. 

  Vroiai sa ii spui lui X "buna", dar te gandesti ca maine e o zi mai potrivita. De ce? 

  Vroiai sa iesi la un suc cu Y, dar te gandesti ca Poate e ocupat. De ce?

  Vroiai sa porti o pereche de pantofi noi, dar ti-e "mila" sa ii incalti fara o ocazie speciala. De ce?

  Trebuie sa incercam sa trecem podul fara sa ne intrebam daca vom cadea, daca se va rupe. Asa nu vom avea nici regrete, nici clipe pierdute.