As fi o ipocrita sa ma apuc sa vorbesc de revolutia de acum 22 de ani. In primul rand pentru ca nu am fost prezenta, iar in al doilea pentru ca nu as putea sa nu fiu subiectiva.
Totusi repercursiunile exista si le simt. Vad lumea in jurul meu care sufera, care e insetata de adevar, care, dupa 22 de ani vrea sa puna punct la siruri de intrebari “De ce”.
Pe masura ce inaintam in viata, ne cream propriile opinii. Vedem cum saptamana asta posturile de televiziune sunt impanzite de incercari ale oamenilor, mai mult sau mai putin simpli, de aflare a unei bucati de adevar. Un adevar ce macina, un adevar ce e purtat intr-o rasnitoare stricata de timp si acoperita de praful minciunilor.
Parintii imi povestesc, de cate ori au ocazia, cum a fost, prin ce au trecut sau fiorii pe care ii ai atunci cand un glont trece pe langa tine. Sunt scene pe care eu le vad parca din alt film. Nu imi pot inchipui mii de oameni adunati in plina strada, saturati de dictatura comunista, scandandu-si libertatea. Suflete pline de ura ce rabufnesc in sute de ecouri. Sufletele care credeau in puterera cuvantului si in forta proprie de a schimba ceva, de a coti de pe un drum drept, de a se reinventa, de a scapa dintr-o inchisoare a vietii.
Si totusi aceste lucruri s-au intamplat. Oamenii au murit. Oamenii s-au jertfit pentru o Romanie mai buna, pentru o Romanie Libera.
Urmele de sange au patat o asa zisa revolutie De Catifea. Au manjit o pagina dintr-o istorie nescrisa pentru a ingrosa sfarsitul capitolului.
In plina bucurie, in aparenta eliberare a fost nevoie de mai mult sange, de mai multa durere, de mai multi eroi. Nu era suficienta puterea oamenilor, nu era suficienta acea ardoare, acea dorinta care iesea din fiecare suflet, nu erau suficiente cuvintele. Sangele era cel care urma sa dea stacheta libertatii.
Dupa cum am spus mai sus, nu pot vorbi de evenimente, dar in aceasta perioada sursele sunt accesibile tuturor, filmulete au impanzit internetul, iar povestile te ajuta sa iti formezi o anumita imagine, uneori corecta, alteori nu.
Fiecare poate intelege altceva, fiecare isi poate pune propriile serii de intrebari. Dar fiecare dintre noi va ajunge intr-un punct in care simpla descriere a unei pelicule indepartate nu va mai fi de ajuns.
De ce romanii trageau in ei insisi?! De ce era nevoie ca in apogeul fericii sa mai traga in oameni?! Oare nu era suficient caderea comunismului?!
Poate sunt intrebari ce vor ramane fara raspuns. Poate sunt povesti care inca nu se muleaza pe realitate, la fel cum, poate, sunt afirmatii mai mult sau mai putin adevarate cu privire la ce a fost atunci.
Singurului lucru cert e ca tineri naivi, tineri ce atunci aveau speranta unui viitor mai bun, erau de neconvins, erau dispusi sa moara pentru a schimba ceva. Pentru ca noi, cei din viitor, sa ne exprimam liber, sa gandim liber, sa actionam liber. Sa avem posibilitatea de a evolua neingraditi de societate.
Printre acei oameni rapusi de gloante a fost si unchiul meu. Nu am avut ocazia sa il cunosc, dar sunt sigura ca nu i-as fi regretat prezenta, asa cum sunt sigura ca a murit pentru un lucru in care credea cu adevarat.
Am fost impreuna cu mama sa ii aprindem lumanari. Lui si tuturor celor care au facut o jertfa. Tuturor acelor eroi carora nu le-a pasat de consecinte sau acelor oameni care pur si simplu au fost la momentul si timpul nepotrivit. M-au trecut fiori in timp ce imi povestea, vedeam prin fata ochilor oameni speriati, bulversati sau fermi pe pozitii. Vedeam cum cadeau secerati la pamant pentru ca mai apoi sa ma intorc la un prezent linistit si inconjurat de coroane. Imi venea sa plang si totusi nu stiam daca am dreptul. Daca ar trebui sa plang sau sa fiu fericita ca multumita lor imi este bine.
Poate ca nu ar fi trebuit sa moara sau poate ca fara moartea lor nimic nu s-ar fi schimbat.
Poate simplele cuvinte nu sunt de ajuns, la fel cum, poate, fiecare dintre noi ar trebui macar sa aprinda o lumanare sau se gandeasca de cate ori ne-am dorit un lucru, de un infinit de ori mai infim, atat de tare incat sa fim dispusi catre sacrificiu pentru el.
Si totusi, la atatia de ani de la revolutie era pustiu. In fata Teatrului National erau aprinse 2 lumanari, parca uitate acolo de timp, iar la CC mai erau vreo 2. Poate pentru ca cei care ii plang nu mai au puterea sa treaca prin acele locuri pline de groaza, poate pentru ca..Nu stiu. Nu gasesc o scuza plauzibila pentru a nu comemora un asemenea eveniment.
Am avut un sentiment amar. Un sentiment ca acele coroane au fost puse de fatada, din ipocrizia celor care au pornit totul.
Sa scrii despre asta e simplu. Sa ne plangem de vremurile in care traim, la fel. Incercarea intervine atunci cand ne hotaram ca vrem sa schimbam ceva. Acea schimbare care nu va aparea decat in momentul in care nu mai exista fiecare, ci vom fi un tot unitar.
Ei au dat dovada de unitate, de un adevarat tel. Au uitat cine sunt ca persoane si au devenit o dorinta. Una pentru care merita sa lupte, pentru care fiecare sunet rostit intr-o noapte de decembrie, avea sa devina, intr-o zi, istorie.
Ar trebui sa lasam lacrimile la o parte. Sa ii razbunam prin fericire, prin libertate, prin speranta ca in curand cei care i-au omorat vor plati. Poate au murit in van. Poate nu. Dar simplu fapt ca au murit acolo, in acel moment, in acel loc, inseamna ca au crezut cu adevarat in puterea lor. In forta oamenilor de a schimba lucrurile, de a sustine o adevarata revolutie cu pipetul gol in fata mortii.
** Acest text este doar un Later Edit la un post din 22 Decembrie 2009.