#zbucium

20 august, apusul verii, frigul simțit de la geamul întredeschis, Sting – Fragile.  Nu vreau sfîrșit, nu vreau din nou să intru în rutina orașului nebun, în care visele sunt suspendate de suspine și neputință, unde ți-e frig și singurătatea e simțită și…

Mi-a luat mai mult pana sa pot sa vad. Pana cand ceata s-a lasat taiata cu un cutit, iar realitatea m-a ars precum vantul de iarna. Apoi totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda. Imaginile se succedau cu o viteza de nedescris, iar sentimentele se amestecau, se rascoleau pentru ca intr-un final sa rabufneasca intr-un planset. 

Nu as fi stiut sa spun de ce plang sau de ce totul e atat de mix.

Ar fi fost mai simplu sa pot sa inchid ochii. Dar imaginea ta e mai vivida asa. Totuol se amplifica, iar gandurile par ca prind glasul a mii si mii de greieri vara.

Nu vreau sa uit. Nu as putea sa uit. Si totusi parca golul abia acum apare. Parca abia acum ma trezesc dintr-un vis, parca abia acum deschid ochii pentru prima data. Pentru a vedea ce? Lipsa. Nu stiu ce simti acum, nici macar nu stiu daca mai simti ceva.

Tot ce mai vad, tot ce mai pot percepe sunt momentele in care nu erai acolo unde meritai sa fii. Momentele in care poate am tipat, poate te-am lovit, poate nu te-am privit cu aceiasi ochi cu care te-am privit la final. Iar tu ai simtit asta. 

Nu ma gandeam la ce simti, nu ma gandeam la ce vezi, nu ma gandeam nici macar de cate ori auzi amplificat glasul meu. Mereu am crezut ca "mi te-ai cuvenit", ca trebuia si ca vei fi acolo. Oricand. Ca nu voi avea un moment de regret, ca nu voi trece printr-o abundenta de trairi. Dar totul s-a intamplat intr-o clipita. Acum erai, iar in clipa urmatoare eram doar umbra unui sentiment ce incerca sa-si gaseasca drumul prin ceata.

Dar acum e prea tarziu. Tot ce au ramas sunt sentimente ingropate si vorbe pierdute undeva intre noi. O stare de gol si realitatea. Da, acea realitate care e atat de rece incat te arde, care te loveste atat de tare incat tot ce apuci sa simti e usturimea palmei pe care tocmai ai primit-o. 

  Fiecare dintre noi vede un anumit moment in ceata. Adesea ne complacem, dar uneori, fortati de timp, de imprejurari, ne trezim. Trecutul da navala in viata noastra fara a ne lasa un drept de apel. Imagini, sentimente, ganduri, orice lucru cat de mic va veni ca o furtuna, din urma, pentru a-ti rascoli viata. Totul se petrece atat de repede, atat de dur incat, de cele mai multe ori, te schimba. Te forteaza sa cari dupa tine un bagaj greu si adesea dureros. Un bagaj ce te iti va aminti in fiecare zi de acel moment, un bagaj ce e cu atat mai “viu” cu cat regretele tale sunt mai mari, cu cat sentimentele ce l-au format erau mai puternice. Mi-ar placea ca realitatea sa bata la usa. Sa am timp sa ma ridic din pat, sa-mi aranjez parul si viata, sa o vad pe un vizor mult prea mic, iar apoi politicos sa o poftesc in casa. Fara drame, fara trairi intense si fara rascoliri ale vietii. Si mai ales fara bagaje drept “cadou”.

Poate totul ar fi prea simplu asa. Poate in lipsa durerii nu am sti ce sentimente puternice putem avea, ce inseamna cu adevarat trecutul sau cat de important a fost prezentul. Poate in lipsa durerii am fi un simplu pion pe o tabla de sah, pierduti in favoarea unui alt pion sau a reginei. Nu ar mai conta valoarea piesei pentru ca toti am fi doar niste simple fapte, inconjurate de o realitatea dulce si searbata in acelasi timp. O realitate ce da “Buna ziua” in locul unei palme dure, o realiatate ce nu are menirea de a ne individualiza, ci doar de a aparea in decor.

O realitate ce nu te-ar separa pe tine ca “regina”, ci una care v-ar clasa pe toti drept “pioni”.

Inca imi este greu si frig. Inca simt asprimea palmei si durerea imaginilor cu tine. Inca totul imi da o stare confuza.

Dar furtuna s-a potolit, iar realitatea va incepe acum sa capete contur.