#devastare

Che arma devastante che può essere.

Può spegnere un sorriso, farti piangere, crollare. Può infrangerti.

Può ferirti, tagliente come può esserlo una lama.

Basta una parola pronunciata diversamente e senti il cuore spezzarsi, cadere in mille pezzi senza ritegno. Il respiro comincia a mancare, le lacrime bagnano gli occhi.

Basta una parola e ti stringi, nella speranza di proteggerti da quelle poche lettere che risuonano nella mente senza sosta, senza dare un attimo di tregua.

aș vrea... aș vrea să te pot lăsa în mintea mea, măcar pentru o secundă. o clipă atât de infimă, numai să vezi câtă devastare ai reușit să produci. 

nu mi-am dat seama când zâmbetul meu s-a legat de prietenia noastră și de prezența ta; probabil ar fi trebuit să acord mai multă atenție, însă eram prea distrasă de tine.

nu am crezut vreodată că iubirea poate fi atât de puternică. îi luam în derâdere pe cei care aruncau citate siropoase în văzul lumii; acum am ajuns să le scriu chiar eu. 

mi-am dat seama cât de mult ai însemnat pentru mine și cum îmi alterai emoțiile. reușeam să mă relaxez lângă tine. credeam, în mod stupid, că orice ar fi, m-ai proteja, chiar dacă nu țineai la mine așa cum țineam eu la tine. credeam că ai fi depus un efort, cumva, nu știu, să aperi prietenia fragilă dintre noi. dar m-am înșelat iar. vezi tu, iluziile îndulcesc realitatea și ne oferă confortul pe care nu-l avem. 

am știut cine ești de la bun început; te-am văzut cu toate frustrările tale, cu toate mofturile, cu toate măștile. am văzut prin ele. m-am văzut pe mine. era ceva în ființa ta care mă făcea să cred că trăiești totul la aceeași intensitate ca și mine. am văzut durerea alunecându-ți șiret prin vene. revolta. flăcările care înăbușeau stupefierea; nesiguranța; rănile supurând. mă vedeam pe mine la fiecare mișcare. 

sau poate doar mi s-a părut și am văzut numai himere. mă agăț puternic de iluzii când dau peste ceva care îmi oferă o fărâmă de fericire. am desfigurat fericirea asta. am tras de ea până când unghiile mi-au scârțâit dureros pe obrajii ei.

da, te-am iubit. cred că pot spune că te-am iubit; acum am rămas numai cu o amăreală și cu un abis de nedescris în minte. ajunsesem să mă simt prea bine lângă tine. nu mă mai simțeam ca o ființă neînțeleasă. nu mai simțeam singurătatea atât de acut. 

iar apoi..., apoi nu știu ce s-a întâmplat. cred că te-ai săturat de mine. aș putea să scriu pagini întregi cu lucrurile care cred că te-au deranjat. vezi tu, respiram pentru tine. fiecare inspirație îmi aducea chipul tău în minte. la fiecare expirație, zâmbeam cu ușurare; știam că nu vei fi vreodată mai mult decât ce ai fost, dar speram. prietenia aia mizerabilă și speranța fetidă erau tot ce aveam. eram la câțiva pași de fericire. o simțeam sub degetele mele, deși nu mi se permitea niciodată să o ating mai mult de câteva clipe. era încuiată în închisoarea minții tale. o țineai departe de ochii mei; măcar era acolo. 

mă trezeam dimineața, sperând că voi vedea o frântură de fericire printre draperiile negre și groase ale cuștii în care era ținută.

acum mă trezesc și ajung în punctul în care îmi doresc să nu mai fac asta. 

ai jucat în picioare singurul lucru pe care ajunsesem să-l prețuiesc cu înflăcărare; sentimentele care îmi dădeau viață. ai scuipat pe ele. le-ai zdrobit sub călcâie. le-ai aruncat în nămol. ai izbit cu toporul în ele. 

vrei să-ți mulțumesc că ai înlocuit durerea dulce-amăruie cu un coșciug plin de spini metalici?

îți mulțumesc, dragule, că mi-ai furat zâmbetul de pe buze și lumina din ochi. îți mulțumesc că m-ai lăsat să mă scald în coșmaruri. îți mulțumesc că m-ai făcut să mă urăsc mai mult decât te voi putea urî vreodată pe tine. îți mulțumesc pentru toate cuiele pe care mi le-ai înfipt în brațe. pentru palmele pe care mi le-ai tras. pentru iubirea pe care ai omorât-o. pentru amarul pe care mi l-ai adus. și pentru securea pe care ai aruncat-o înspre mine din cauza a celor ce ți-am făcut. din cauză că ți-am greșit atât de mult și de ireparabil. din cauză că am vrut să fiu lângă tine.