#acceptare

Refugiat ȋntr-un trecut unde retrăiesc ce-a fost Răsfoiesc prin amintiri conştient că n-are rost Scuip nişte minciuni pe-o hȃrtie noncoloră Ȋncercȃnd să colorez că ȋncă mă adoră

De lacrimi secat şi veştejit d-efort Ştiam că vine ploaia şi că n-am decȃt un cort Am sperat că-i ȋndeajuns ca să scap iarăşi uscat Dar ploaia s-a-nteţit şi-n potop s-a transformat

Cu cărarea acum ştearsă de apele ȋnvolburate Vreau să mă ȋntorc dar ştiu că nu se poate La drum lung şi fără hartă m-am pierdut de mult Am sperat să mă găsesc dar m-am dovedit incult

M-am minţit să cred că-i o ploaie trecătoare Crezut-am cu naivitate că-i cer senin ȋn depărtare Refuzul mi-a fost crunt deşi stropii se-mbulzeau Continuat-am să refuz şi cȃnd mă sufocau

Acum plutesc fără direcţie pe un plan nedefinit Lacrimile mi-s la mal şi-n continente-s ȋmpărţit Ȋn faţă nu m-aşteaptă decȃt răni spălate-n mare Cicatrici pline cu ploi şi-mbibate-n sare

M-am lăsat ghidat d-un sentiment ȋnşelător Am crezut că v-a fi veşnic dar acum e trecător Regretu-i inutil fiind văzut cu fapta-n mȃnă Iertarea este prea tȃrzie cȃnd greşelile s-adună

Încetează să te mai prefaci că nu-ți pasă! Încetează să crezi că asta te va face puternică! Îți va merge, o zi, două, o săptămână, dar la un moment dat ai să-ți dai seama că-ți pasă, iar atunci vei ceda și-l vei căuta si-l vei primi înapoi... Așa că accepta de la bun început că-ți pasă! Acceptă că îl iubești, acceptă că te va durea, acceptă că vor fi nopți în care o sa urli de dorul lui, ca vei găsi poze cu el și vei plânge la amintirea lui, ca vei mai lua, din când în când, tricoul lui si-l vei mirosi sperând să-l simți din nou lângă tine. Acceptă că o sa-l cauți cu privirea, acceptă ca vei merge în locurile pe care el le fregventează, dorindu-ți sa-l mai vezi, că vei avea zile triste si fără chef de viață, că o să te simți goală pe interior, ca o sa încerci sa-i înlocuiești prezența cu oameni pentru care nu simți nimic. Acceptă că o să ai tendința să-i scri si poate chiar o vei face. Si nu te judeca pentru ca ai facut-o, dar amintește-ți de fiecare dată de ce ai plecat. Nu-ți spune ca nu are rost, că esti o proastă, nu te învinovăți că-ți pasă. Doar acceptă. Dar amintesteti de ce ai plecat! Amintește-ți de câte ori te-ai simțit singura, desi erai cu el. Amintește-ți de câte ori ai avut impresia că nu valorezi nimic, că prezența ta e nesemnificativă, că sentimentele tale nu contează, că lacrimile tale nu-i ating sufletul. Amintește-ți de câte ori l-ai iertat, de câte ori i-ai găsit scuze, de câte ori ai sperat, de câte ori ti-a promis ca se va schimba, de câte ori ti-a jurat că esti totul pentru el, dar faptele lui îți arătau contrariul. Amintește-ți de câte ori te-a rănit...de câte ori nu avea timp pentru tine, de câte ori te lăsa singură, de câte ori îți promitea lucruri și nu le împlinea, de câte ori te-a mințit, de câte ori a ascuns lucruri... Amintesteti de câte ori ai încercat să repari lucrurile si n-au putut fi reparate. Amintește-ți că tu ai făcut tot posibilul. Ai vorbit, ai explicat, te-ai certat, ai iertat, ai acceptat. Dar treburile nu s-au schimbat. Amintește-ți toate astea, iar apoi acceptă că încă îți pasă. Acceptă toată durerea ce va urma și pleacă!

"-Dacă aveai cu câteva kilograme mai puțin, erai perfectă!

-Ce ai făcut tu să meriți o femeie perfectă?"

Nu înțeleg conceptul din zilele noastre. De ce trebuie să fii 90-60-90 ca să fii frumoasă? De ce trebuie să ai 45 de kg si peste 1,70 ca să fii frumoasă? De ce trebuie să ai un păr lung și mătăsos, o față curată și o piele moale pentru a fi considerată frumoasă? De ce?

Eu de ce, cu cele 55 de kg ale mele, cu un ten cu coșuri, cu burtica mea, cu picioarele mele cu aripioare și cu un fund cu "gropițe"și vergeturi, nu pot fi considerată frumoasă? De ce mă simt inconfortabil cu ceea ce sunt? Sau mă rog, mă simțeam. De ce trebuie să arătăm toate ca modele ce ni se bagă pe gât de mass-media?

Înainte, să fii o femeie frumoasă, însemna să fii o femeie cu forme voluptoase, pline. Ce vede lumea atât de atrăgător la niște oase, două silicoane și la două buze de rățușcă? Ce vede lumea atât de atrăgător la acel machiaj? Eu nu-i mai găsesc rostul,pentru că , seara, când mă demachiez, sunt doar eu cu fața mea, și îmi dau seama că, dacă eu nu o accept așa cum e, de ce am pretenția ca altcineva să o accepte? Să mă accepte pe mine. Să mă iubească, eu neiubindu-mă? Nesiguranța se vede, se simte, și nu e folositoare.

Adică, dacă voiam să fiu model, mă străduiam, și deveneam. Dacă nu sunt, nu mă faceți să mă simt aiurea pentru asta. Nu zic că-mi place să mănânc, și ca vai Doamne, nu aș putea slăbii, dar de ce? O viața avem. Nu vreau să o petrec în diete și abținându-mă de la ce-mi place. Nu sunt de acord cu obezitatea, evident, dar nici nu anorexia de care dau dovadă majoritatea modelelor. Nu eu am ales să am coșuri, nu și dacă le am, sunt ale mele și le iubesc. Da, le iubesc. Cum îmi iubesc și sânii mici, cu vergeturi, picioarele "îndesate", fundul cu celulită și vergeturi,nasul meu mare, fruntea lată, dinții strâmbi, alunițele,tot. LE IUBESC. Sunt ale mele toate, fac parte din mine și tocmai de asta le iubesc,pentru că mă iubesc și pe mine. Am învățat să mă accept fix așa cum sunt.