#iulie

Eu o văd fix între golurile perdelei,

Încă din pat, de sub pătură,

Şi nu pot să nu mă întreb

Dacă sunt singura care o priveşte.

Aş vrea să nu-mi mai fie frică

De lumi ireale sau inadecvat de reale

Sau să am curajul să uit

Cât de mult vreau să vorbesc cu cineva despre

Str. Sfântul Andrei nr.66, 

Primăvara înseamnă renaștere, înseamnă prosperitate și energie.

Cărți de tarot pe masă, pică Turnul și Moartea. Trebuie să cadă Turnul.

Războiul purtat toată iarna, cel ce și vede acum încet încet sfârșitul pentru că una dintre părți s a predat, a fost unul civil. Părea a fi ceva la o scară mult mai înaltă, dar era doar o neînțelegere. Totul se întâmplă cu un scop totuși, fiecare lucru mărunt ne aduce în punctul în care suntem în momentul de față. Este scris în stele.

Am căutat disperată elementul lipsă zile și nopți. Puneam totul pe hârtie, încercând să trag o concluzie, dar nu reușeam. Mă blocam mai mult, aveam nevoie de o altă foaie. Și alta, și alta… Un alt caiet, ce urma să fie, încă un alt caiet. Nu simțeam că ajung undeva, dar nu puteam vedea o altă posibilă scăpare.

Lecția învățată, dar încă doar parțial acceptată, este că în realitate, nu putem controla aproape nimic. Controlul este doar o iluzie. O iluzie creată pentru un sentiment de liniște temporară.

Și de acolo, pornește totul. Acolo s a început tot acest episod haotic, ce s a transformat într un sezon întreg.

A început la sfârșit de august, când asteptările mele asupra viitorului se spulberau și eu nu puteam face nimic decât să privesc de la distanță, simțind numai agonie.

Mă pierdusem de câteva luni, dar trăia o versiune nouă a mea de care m am indrăgostit undeva în mai. A fost minunat. Până m am lovit de ceva karmic.

Karma mea a început acolo unde este setea mea pentru sentimente puternice, inegalabile. Sentimentul cu care mă hrănesc de obicei este acel sentiment când abia ai cunoscut pe cineva, când începi să te îndrăgostești și totul este un mister total, ce îți oferă o stare euforică de care nu mă pot sătura. Ideea este că, după un timp, sentimentul acela pleacă, iar eu îmi pierd orice interes pe care l dobândisem pentru persoana respectivă și trec la următoarea. Interesul meu este, mai bine zis, pentru sentimentul oferit, ci nu pentru om în sine.

Plata mea a fost că mi am pierdut interesul în propria persoană creată în mai, și cea veche era deja moartă. Și în acel moment, am rămas goală. Am început să mă simt ca un nimic. Nu mi mai vedeam (ca să clarific, încă port această bătălie chiar dacă este pe sfârșit) personalitatea. Simțeam că sunt nulă.

Am devenit obsedată să simt iar euforia unui foc nou, și nu reușeam cu nimeni. Nu poți găsi ceva atât de delicat și unic, căutându l în disperare. Este împotriva naturii.

Dar erai tu, ultima speranță. Mi am dictat eu mie că odată ce te găsesc, îmi voi reîncărca bateriile și voi merge mai departe. Undeva speram că, poate chiar voi merge mai departe alături de tine.

Un scop imaginar, ce m a obsedat. O ușă închisă, pe care credeam că dacă o deschid, totul o să înceapă să meargă în direcția dorită. Dar nu găseam cheia… Credeam că nu am ce îmi trebuie ca să deschid ușa, că trebuie să mă schimb ca să o pot deschide.

De notat că, în această poveste, există un tip de manipulare în care un individ se joacâ cu mintea ta până dobândești insecuritățile sale în exactitate, ca mai apoi, să poată să creeze impresia că îți este superior și să și poată continua jocul.

De notat că, fiecare oferă ce are în suflet.

După atâta timp, am ajuns la concluzia că ușa aceea nu este cea pe care trebuie să o deschid. Nu este nimic greșit la mine ca persoană, ci este greșit faptul că îmi permit să rămân în acel loc întunecat pentru mult prea mult timp, într o decepție.

Am avut impresia că este destin, că așa trebuie să fie. Te am conectat cu numere și poezii abstracte, când tot ce era acolo era ceva ce bănuiam deja a fi doar arta mea. Toată frumusețea ta era energia mea asupra ta. Și încă o dată, menționez, am făcut artă din gunoi.

Povestea din capul meu ce tânjeam să o trăiesc, nu era nimic mai mult decât un scenariu creat de mine în care credeam că o să fiu fericită. Ești un personaj secundar ce doar mi ar fi alimentat povestea dorită, dar te am făcut vital. Am trăit spunându mi că doar atunci și atunci, voi fi fericită, că trebuie să fie așa, că trebuie să se împlinească. Dar dacă nu merge așa cum doresc pentru că trebuie să fie complet altcumva, rezultând în a fi chiar mai fericită decât tânjesc să fiu? Sau poate, doar nu este timpul acum.

În orice caz, te disprețuiesc pentru ceea ce a putut fi și nu a fost. Voi încerca să scap de acest dispreț totuși, pentru că există probabilitatea să port toată vina aici. Trebuie să mă dezleg de orice sentiment legat de tine. Mi ai consumat prea mult timp.

Mai presus de toate, ca o notă de final în privința ta, voi alege întotdeauna, în locul a orice, să fiu liberă.

Intuiția mea este indusă în eroare la cât de bulversată sunt încă, așa că voi lăsa destinul să aibe ultimul cuvânt aici. Orice ar însemna asta.

M am judecat. M am judecat zi de zi, aspru. Nu mi am oferit o pauză, nu am acceptat că există factori externi. Tot căutam să recapat controlul.

Din păcate, sau din fericire mai bine zis, nu am niciun control. Tot cercul ăsta vicios, nu mă duce nicăieri. De asta și este un cerc, ajung de fiecare dată exact de unde am plecat. Nimic nu se schimbă.

Alergătura după mai mult, m a făcut să atrag, la sfârșit, mult mai puțin decât ceea ce aveam la început.

Mi am pierdut scânteia.

Odată cu ea și speranța. Speranța că totul o să fie bine într un final. Că voi primi ceea ce mi doresc, ceea ce aștept.

O problemă cu care mă confrunt totuși este că urăsc să aștept, nu am răbdare. Mă descurajez imediat. Este o caracteristică de a mea, este ceva în natura mea. Prin urmare, nu prea găsesc ceva ce m ar putea ajuta să o elimin. Dar, pot să găsesc ceva ce ar face așteptarea asta suportabilă, speranța.

Am decis, să cred ca apoi să pot să sper, că în curând, dacă dau voie lucrurilor dorite să vină spre mine, își vor urma traiectoria fără a mai staționa.

Nu mi rămâne altceva de făcut, așa că asta este concluzia mea. Scânteia trebuie să mi o recapăt, și dacă nu am reușit încercând să o aprind singură, o voi lăsa să se aprindă de la sine.

Natural, cursul trebuie să fie natural.

Alături de această concluzie se află și câteva alte lucruri de spus. Lucruri pe care le am uitat pe drum și sper să reușesc să le reculeg.

Am uitat să dau atenție celor ce mă iubesc.

Am uitat să mă mai opresc din a gândi până în punctul în care sunt epuizată, deși stau în pat.

Am uitat cum e să faci ceea ce simți, fără a te mai gândi și la consecințe.

Am uitat că până la viitor, mai exista și momentul actual.

Am uitat să iert și să fiu un om cinstit.

Am uitat să cred în mine, și că voi reuși…

Toate acestea, făceau parte din rețeta scânteii mele ce avea la bază speranța. Lumea și societatea sunt dure, ne pierdem sufletul alergând după nimicuri.

În octombrie. Atunci mă voi vedea față în față cu orice a mai rămas și voi arunca o ultimă privire înapoi, dar doar ca să admir ceea ce am clădit. Până atunci totul, sau aproape totul, va fi aranjat.

Mai este și un alt om, unuia căruia încă îi port iubire, după atâția ani, ce aștept să văd dacă este menit. Un alt aspect lăsat fără speranță din partea mea. Este posibil să iubesc, dar să cred că trebuie să mă aflu într un alt loc? Să cred că deși este persoana mea, mai am nevoie de timp să trăiesc alte lucruri, fără el? Prea multe întrebări, la care acum nu pot avea un răspuns. Trebuie să aștept, cu siguranță și asta o să mi se arate.

De data asta cred orbește în destin. Ce e al meu, e pus deoparte. Nu câștigă nimeni lupta împotriva destinului. O spun din experiență.

Am de asemenea, de spus un adio. Un adio dureros, cuiva ce nu se mai întoarce vreodată. Însă, încă nu sunt pregătită. Mai sunt lucruri ce trebuie să se întample, și mai am nevoie de timp încât să procesez trecerea persoanei respective în neființă.

Toate la timpul lor.

Ne auzim în octombrie.

Atunci vă voi spune cum s au așezat lucrurile, fiecare în parte. Dau timpului timp și ofer loc destinului.