#adevarat

te apropiai de mine din ce în ce mai mult și cu fiecare pas al tău simțeam cum inima îmi bate din ce în ce mai tare și cum lacrimile se adună în colțurile ochilor mei.

trăgeam din țigară fără să îi simt fumul ci doar din reflex. sunt obișnuită să gândesc că fumatul mă ajută să mă calmez în situații de genul.

uneori e greșit. nimic nu poate controla sentimente atât de puternice.

m ai luat în brațe și m ai strâns atât de tare ca abia mai puteam să respir. lacrimile din colțul ochilor îmi curgeau pe obraji iar eu le simțeam căldură amplificat din cauza frigului necruțător iarna la malul mării negre.

ochii tăi verzi s au uitat în ai mei și tot ce voiam să ți spun era cât de dor mi a fost de tine.

nu te văzusem de atât de mult timp, dar inima mea bătea la fel ca prima oară. uitasem toți oamenii din jur, uitasem toți oamenii din viața mea pentru o fracțiune de secundă pentru că simțeam că dacă ești tu acolo, restul nu mai contează.

zâmbetul ce apăruse pe fața ta când mi ai zis că ți a fost dor de mine era acel lucru ce știam prea bine că lipsește din viața mea. tot ce am căutat și n am găsit era chiar în fața mea.

erai tu, în carne și oase. respirând lângă mine și îți auzeam vocea.

toate mesajele cu “sper să ne revedem cândva” erau în sfârșit realitate și simțeam că zbor.

prin zăpada ce se afla peste tot am început să ne îndreptăm spre aceeași scara de bloc unde obișnuiam să locuiesc eu. mă duceai în fiecare zi acasă.

îndreptându ne din ce în ce mai mult spre acel loc observam că blocul era gol. ca o construcție neterminată.

te am întrebat de ce. mi ai spus că am lăsat multe în urmă și niciodată nu m am interesat de ceea ce a rămas acolo.

“mi a fost frică. voiam doar să trec peste. voiam să fiu fericită.” am spus uitându mă cu disperare la clădirea din fața mea.

“minți. mereu ai mințit. ai mințit și ai mințit până te ai scufundat într un ocean de minciuni. ai crezut că poți să înoți până la mal, dar lasă mă să ți explic ceva: minciuna rămâne. nu o poți șterge niciodată.”

te uitai cu ură la mine. ai alergat înăuntrul blocului și eu începusem să alerg după tine.

nu te opreai oricât de tare aș fi strigat după tine.

ai ajuns pe acoperiș și tocmai atunci te ai oprit. am dat să te iau în brațe dar m ai respins.

“rămăi.” mi ai spus.

“nu pot.” am răspuns.

în următorul moment te ai aruncat de pe bloc și eu țipam ieșindu mi din minți.

m am uitat în jos. erai cu toți ai noștri.. ajunsesei jos. la ei. erai bine. râdeai, vă simțeați bine.

m am dus jos după tine dar când am ajuns nu mai erai.. nici zăpada nu mai era.

iarba era verde pe jos și era plin de ghiocei.

puteam vedea un bilet pe jos.

“nu e nevoie să mă cauți, știi unde mă găsești. te aștept în constanța. te aștept la primăvara aici, după ce trece iarna grea.”

înnebuneam acolo.

iar apoi..

m am trezit. am visat asta aseară. acum îți voi scrie chiar dacă n o fac prea des.