„Încăperea era cufundată într-o liniște apăsătoare. Lustra suspendată din sufragerie arunca o lumină gălbuie și obosită, dezvăluind mobilierul minimalist sculptat din lemn masiv. Aproape toată mobila din sufragerie era așezată astfel încât să creeze un dans circular, cu o singură excepție: fotoliul acela vechi, din piele care stătea izolat, lipit de peretele de lângă ușa de balcon. Era ca și cum el însuși își croise drum spre lumină, dorind să fie martor la fiecare răsărit și fiecare apus. În seara respectivă, acesta era acompaniat de masă solidă din lemn de stejar, cu o textură bogată și noduri vizibile.
— Ce faci, frumoaso?
Liniștea fu sfâșiată de trântirea ușii.
— Nimic.
— Nu ai scăpat de norii negrii?
Ea ridică ochii de pe masă în direcția vocii. Pe chipul ei, obosit, se citea o angoasă pe care nu o mai putea ascunde. „Nu este atât de ușor,” șopti ea, vocea ei fiind un murmur aproape inaudibil.
El o privi cu o curiozitate amestecată cu o urmă de îngrijorare. Apoi ochii lui se îndreptară spre masa de lucru:
— Ce este aia?
Ea zâmbi trist. Pe masă se afla un vas spart, cu cioburi împrăștiate și un lichid auriu care se scurgea dintr-o pensulă subțire, lăsând urme luminoase.
— Kintsugi. Un tip de artă.
—Doamne. Asta e artă? exclamă el, uimit. Atinge una dintre cioburi.
— Uite, ai un obiect prețios. Să zicem că s-a spart. Unele sunt sparte intenționat. Unești cioburile și le faci să devină un întreg.
El se încruntă.
— Adică?
— Adică, uite-așa. Când termini, așa arată, a spus ea, indicând un bol mic, așezat pe masă. Era spart, dar reunit cu linii subțiri și strălucitoare obținute pe baza amestecului de pastă urushi și pulbere de aur. Chiar dacă rămân urme, tot e un întreg.
— Zi direct că le repari și gata!
— Nu e chiar așa, dar se poate spune și astfel. Te chinuiești cu detaliile, dar te relaxează. Când unești cioburile, parcă respiri mai ușor.
El râde, un râs hohotitor care umplu încăperea.
— Nu e decât o pierdere de timp. Cauți pretexte să pierzi vremea. Ce prostie! Se repară dacă le lipești?
Ea se încruntă, rânjetul ei dispăru.
— Frate, eu am greșit că ți-am explicat. Bine, după tine e așa, dar după mine e altfel. Gata!
— Să fim sinceri, domnișoară. Când rup asta…merge să-l lipești la loc? Nu, spune și face o mică demonstrație cu un băț de înghețată abandonat pe masă. Aia e o vază spartă, iar ăsta e un băț rupt. Se mai și văd locurile în care s-a spart, ca să-ți amintești când te uiți la ele. Doar le lipești, atât. De ce te chinuiești? Du-te și ia-ți altele. Nu ai bani, pentru numele lui Dumnezeu?
Ea îl privi cu o intensitate nouă, cu o hotărâre care nu-i mai fusese văzută pe chip. Cu aceeași răbdare și camitate în ton, continuă:
— Nu e la fel, frate. Pentru că o vază spartă, cu cioburile lipite la loc, e înțeleaptă acum. Știe foarte bine cum s-a spart, cum s-au unit cioburile la loc. Ai înțeles?
El a rămas mut. S-a uitat la bolul mic și modest de pe masă, încă neuscat, dar asamblat bucățică cu bucățică. Apoi a zâmbit, un zâmbet cald și plin de compasiune, înțelegând, de-abia acum, că nu era vorba despre un obiect. Erau cicatricile ei, adunate în urma pierderii recente, pe care ea încerca să le repare. El s-a aplecat și a atins ușor, cu vârful degetelor, una dintre crăpăturile aurii.
— Atunci ăsta e un bol înțelept!
Ea a zâmbit înapoi. Nu a spus nimic, dar a aruncat o privire spre masa ei de lucru, plină cu cioburi strălucitoare. Norii negri încă erau acolo, dar acum știa că îi putea repara.”
http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com
