#sertare

“Te voi lega de timp și îți voi scrijeli numele pe pereții clepsidrei, pe interior, ca să te pot citi doar eu. Îți voi auri literele doar ca să pară că te iubesc, după care te voi arunca într-un sertar uitat de lume, cel mai probabil împietrit în vreun atriu sau vreun ventricul. Doamne, cât de bine ar fi ieșit planul meu dacă nu însemnai tu atât de mult încât să-mi lași sertarul întredeschis(...)”

În vremuri cețoase, prin gri extrinsec, Când prea avea cine să mă analizeze și să mă compare Și să mă doboare, M-am ferit de ei cu ardoare până când m-am ferit și de mine, M-am aprins în intimitatea de hârtie a unui lampadar intrinsec, Unde puteam fi pentru o vreme în siguranță, Căci lampadarul nu avea clanță, pe care să poți apăsa ca să dai buzna. Necăutând atenție din intenție, La scurt timp, el singur s-a așezat pe pervaz, Cine a avut empatie și l-a zărit prin lanul gros și cleios de praz De afară, Nu avea de unde să știe că eram eu înăuntru, pentru ei a fost doar un lampadar cu fermoar, În zadar. Da, așa este, și sufletele au fermoare, Iar dincolo de fermoar sunt sertare, Ce se deschid respirând galben rarefiat și se închid violet și crispat cu fervoare, Unele stau închise prea mult timp și devin seci și mucede precum mineralele indigo și reci, Altele înfloresc încă și mai portocaliu și mai solar, precum palmele deschise ale lui Dalai Lama în plin festival de vară.

Am deschis sertarul acela în care nu m-ai lăsat niciodată să fac curat, mi-am dat seama că abia acum am început să te cunosc și că ce știam eu era...nimic, nici măcar o iluzie, iluzia ar fi reflectat o parte din dorințele mele ascunse adânc în subconștient, tu nici măcar acolo n-ai fost, dar ce ești acum...nu m-am decis încă. Am văzut și numele meu scrijelit acolo, printre celelalte, nu am știut cum s-o traduc, era scris sub o coroană de flori, m-am gândit că ar trebui să fie bine, nu?  Am proptit un scaun cu 3 picioare în ușă, m-am așezat pe un colț cu un buchet de flori în poală, mă priveam în geam, am zâmbit doar ca să văd cum mi-ar sta, am plâns tot la fel, nu m-am chinuit prea mult, deși false, lacrimile au venit de la sine.  Am început să cânt melodia care se auzea la radio și cu un creion tocit prins între primele două degete de la piciorul drept ți-am mâzgălit câteva versuri pe podea, sunt primele versuri pe care mi le-ai dedicat, nu aș putea vreodată să le uit, m-am gândit ca și tălpile să cunoască mărturia iubirii noastre scrise.  M-am întins în patul nostru de o singură persoană, îmi place aici în ciuda atmosferei de spital, cearșafurile albe nu îmi inspiră sentimente înalte, doar moartea lor, am să mă întind aici, totuși, am să te aștept.  De nu vei veni voi crede că cearșafurile albe te-au ucis.