Am deschis sertarul acela în care nu m-ai lăsat niciodată să fac curat, mi-am dat seama că abia acum am început să te cunosc și că ce știam eu era...nimic, nici măcar o iluzie, iluzia ar fi reflectat o parte din dorințele mele ascunse adânc în subconștient, tu nici măcar acolo n-ai fost, dar ce ești acum...nu m-am decis încă. Am văzut și numele meu scrijelit acolo, printre celelalte, nu am știut cum s-o traduc, era scris sub o coroană de flori, m-am gândit că ar trebui să fie bine, nu?
Am proptit un scaun cu 3 picioare în ușă, m-am așezat pe un colț cu un buchet de flori în poală, mă priveam în geam, am zâmbit doar ca să văd cum mi-ar sta, am plâns tot la fel, nu m-am chinuit prea mult, deși false, lacrimile au venit de la sine.
Am început să cânt melodia care se auzea la radio și cu un creion tocit prins între primele două degete de la piciorul drept ți-am mâzgălit câteva versuri pe podea, sunt primele versuri pe care mi le-ai dedicat, nu aș putea vreodată să le uit, m-am gândit ca și tălpile să cunoască mărturia iubirii noastre scrise.
M-am întins în patul nostru de o singură persoană, îmi place aici în ciuda atmosferei de spital, cearșafurile albe nu îmi inspiră sentimente înalte, doar moartea lor, am să mă întind aici, totuși, am să te aștept.
De nu vei veni voi crede că cearșafurile albe te-au ucis.