Sursă: Scrisoarea lui Dumnezeu către om! – Cartea Sfinţilor – Cronopedia Scrisoarea lui Dumnezeu către om! „M-am uitat la tine în această dimineață. Așteptam să-mi spui două-trei cuvinte, mulțumindu-mi pentru cele bune ce ți s-au întâmplat ieri sau cerându-mi părerea pentru cele ce urma să le faci azi. Am observat că erai mult prea ocupat să-ți cauți haine potrivite pentru a merge la…

Asociația #HaiCăSePoate a adresat o scrisoare deschisă membrilor Parlamentului European în care leagă securitatea flancului estic al Uniunii Europene de necesitatea finalizării Autostrăzilor A7 și A8 în România. Asociația argumentează: ”În lipsa A7 și A8, Uniunea Europeană nu are o rută terestră sigură și eficientă care să lege coridoarele vest-europene de frontiera cu Ucraina și Republica…

Te-am văzut cât de mic ai fost pentru prima oară.

Ți-am văzut sinele fragil cum se cățără lamentabil pe fiecare centimetru de carne pentru validare. Indiferent de carne, căci la cât de infim și fără substanță e miezul tău, nu-și permite să aibă gusturi, și și dacă se pretează la finețuri, e doar o aparență tremurândă. Obișnuim să considerăm un ego măreț ca fiind sursa rănii, dar nu e cazul tau. Al tău ego se sfarmă sub tocul unui refuz.

E mic, insignifiant, rătăcit în gol.

Tu în sine ești gol. Te umpli cu alți oameni și nu e nimic al tău. Sper ca totuși suferința să fie a ta, caci meriți să o trăiești cu fiecare părticică de suflet. Dacă ai, bineînțeles.

Poate te-a lipsit universul și de el.

Cândva, mi-ai spus că al meu miez, sau “core”, e plin de răutate. Și dacă ar fi adevărat, prefer un miez putred, dar existent, decât un miez abandonat în neant, fără identitate.

Cândva, mi-ai zis că dacă m-aș pierde pe drum, să anunț din timp lumina ochiilor mei ca tu să fii absolvit de orice vină. Căci atât de mult conta învelișul tău și felul în care erai perceput prin ochii lumii. Oare știi că toate sufletele mele dragi și chiar și cele noi, necunoscute, te-au văzut fără lentile exact cum te-ai înfățișat ultima oară în fața mea?

Și atunci te-am văzut și eu, pentru prima oară, ca un gândac de bucătărie pitit într-un colț de cameră, de care nu ți-e frică, ci doar scârbă.

Cum s-a putut naște în mintea ta gândul iertării, e peste nivelul meu de înțelegere.

Aș fi avortat acel gând instant.

Ți-aș fi făcut exact ce mi-ai făcut, dar miezul meu nu e rău, în interiorul meu nu șuieră vântul, identitatea mea are contur gros și atingerea străină îmi activează reflexul de a mă vărsa afară.

Însă nu e cazul tău, tu înghiți.

Înghiți ca să umpli prăpastia din tine fără fund. Și o să înghiți la nesfârșit.

Atât ești.

Dragă trecut,

Astăzi, aproape de vară, mă regăsesc iar în ziua asta — un 23 ce-mi aduce înapoi un alt 23, din februarie.

Urăsc că încă îmi bântui gândurile. Urăsc cum încă îmi încarci inima cu amintiri ce nu mai au ce căuta aici. Nu te mai vreau în viața mea. Mi-aș fi dorit să te pot uita cu totul, să nu mai știu cine ai fost, să nu mai simt ce-am simțit. Să nu mai iubesc ceea ce-a fost.

Mă revoltă că încă ai un colț în inima mea. Nu pentru tine — nu te-ar mai primi — ci un spațiu gol, rezervat unui trecut ce ar trebui să dispară.

Scriu acum, poate ca să pun punct, poate pentru că 23 mai doare diferit. Nu mai plâng gândindu-mă la tine, dar nici nu-mi face bine. Aș vrea să te șterg ca pe o poză, fără urmă și fără durere.

Vreau să te uit. Pe deplin.

Vreau ca „noi” să devină o pagină închisă.

Vreau să mă iubesc pe mine mai mult decât te-am iubit pe tine.

Nu-ți mai aparțin. Nici o fărâmă din mine nu-ți mai e destinată. Iubirea pe care ai risipit-o o dau acum cuiva care știe să o prețuiască — cu tot ce sunt, cu tot ce ai pierdut. Nu pentru că ai fost puțin, ci pentru că eu merit mai mult.

Și, în sfârșit, sunt unde trebuie să fiu.

Cu drag, si nu cu dor,