#fermoare

În vremuri cețoase, prin gri extrinsec, Când prea avea cine să mă analizeze și să mă compare Și să mă doboare, M-am ferit de ei cu ardoare până când m-am ferit și de mine, M-am aprins în intimitatea de hârtie a unui lampadar intrinsec, Unde puteam fi pentru o vreme în siguranță, Căci lampadarul nu avea clanță, pe care să poți apăsa ca să dai buzna. Necăutând atenție din intenție, La scurt timp, el singur s-a așezat pe pervaz, Cine a avut empatie și l-a zărit prin lanul gros și cleios de praz De afară, Nu avea de unde să știe că eram eu înăuntru, pentru ei a fost doar un lampadar cu fermoar, În zadar. Da, așa este, și sufletele au fermoare, Iar dincolo de fermoar sunt sertare, Ce se deschid respirând galben rarefiat și se închid violet și crispat cu fervoare, Unele stau închise prea mult timp și devin seci și mucede precum mineralele indigo și reci, Altele înfloresc încă și mai portocaliu și mai solar, precum palmele deschise ale lui Dalai Lama în plin festival de vară.