Untitled

Mă țin cu ambele mâini de telefon, deja nu mai simt trotuarul sub picioare, Cuvintele tale sunt singurele care acum mă fixează, Nu mai avem ce vorbi deja de vreo oră, Am început să-ți zic și de rude necunoscute și de viețile lor, De tot felul de chestii care de fapt nu mă interesează, De locuri pe care nu vreau să le vizitez niciodată și de glume pe care eu oricum nu le gust dar sper că pentru tine sunt savuroase. Doar te rog să nu taci, altfel îmi vei da drumul. Îmi zboară pudra de pe pomeți către alte zări mai sigure Simt vântul cum îmi răcorește tălpile pantofilor iar palmele mele sunt din ce în ce mai fierbinți și mai încordate, Stă telefonul să se frângă de la atâta strânsură și intensitate.

Fierbeam de gelozie, eram tulburată până în măduvă. Nu găsisem nicio cale să scot gelozia din mine. Mi-am zis, mai bine să nu mor eu, ci să tai legătura dintre ei. Aveam la mine cuttere, foarfeci mai mari și mai mici, cuțit de brânză și de pâine, satâr dureros și paloș medieval, am zis să încerc cu fiecare, să văd care îmi va aduce rezultatul dorit și... liniște. Așa că ori de câte ori ei erau împreună, eu eram umbră în spatele lor, când nu erau atenți, tăiam cu disperare aerul dintre ei, sperând astfel să le smintesc legătura emoțională. Din când în când, auzeam cum zgâria cuțitul meu, tocindu-se înzecit, în sticla de la fereastra sufletelor lor. Așteptam o ploaie de cioburi dar era în zadar așteptarea mea. Zile în șir am continuat așa. Până la urmă, secată de puteri, mi-am lăsat instrumetele de bucățit și ciopârțit să alunece pe oglinda unei băltoace, în care mi-am zărit și chipul uscat și desfigurat de gelozie. La contactul cu foarfecul mare de cupru, oglinda apei a crăpat și, din neatenție, m-am tăiat la al 6-lea deget, mai mic și mai roz, într-un ciob. Imediat am început să văd gelozia curgând prin tăietură. Până seara, eram eliberată. M-am încruntat la cuțite și foarfeci, i-am zâmbit ciobului și l-am sărutat, mulțumindu-i pentru libertatea pe care mi-a oferit-o. Ciobul a plecat în treaba lui, să mai facă și altora bine, ei doi și-au văzut mai departe de povestea lor de dragoste iar eu mi-am pierdut insomniile și ruminările, revenind la vise lejere și somn odihnitor. Când mi se mai adună nămol muced și dorințe tulburi prin mine, mai caut câte-un ciob să mă mai tai cu el, să las să iasă ce nu pot controla...

Din vise nepermanente, persane Se nasc ființe diafane, Ce se scaldă în sclipici auriu Și se adapă din pustiul zglobiu. Poartă pe cap un prapure de zmeu sfârtecat cu milă, Iar la gât, o gheară de găină Foarte feminină. Doar clipesc și respiră, Restul curge de la sine. Vânează și capturează Doar coadă marinată de dragon albastru, Potol pentru suflet sihastru, Suflet de carton ondulat Cu pistrui și breton, Păstrat În cofraj de ou blindat. În zilele plicticoase, Se apucă și distilează esență de cutii banale, lipite neatent cu scoci pe care se scrie cu carioci, Și se leagă în colete Ce conțin eprubete Cu mici scrisori Indiscrete, Pentru muritori Infiorători.

După ce am tors lumină, Am țesut fire de miere Cu suluri nesfârșite de păr, Cu prelungiri de meduză marinată timp de 1000 de ani in jazz, Din care am încropit un covor Pe care-mi odihnesc picioarele atent spălate, date cu uleiuri aromate, cu unghiile cuminți, tăiate, demachiate, Prin ele mi se scurge proza din zilele dramatice, Și poezia zilelor diafane, Îmbibându-se în covor. Iar când covorul adună prea multe și nu mai suportă, îmi cere să se verse, Îl duc și îl scutur prin lume, Circul din oraș în pustiu, Sau din pustiu în oraș. Cu fiecare poveste, Covorul se mai destramă puțin, Se destramă tot mai mult, De ajung nici măcar eu să nu-l pot recunoaște Și o iau de la capăt, Doar ingredientele le schimb: De astă dată, culeg fire de ceară, urme de văzduh de munte, Vreascuri foșnitoare, Sprâncene vechi de vrăjitoare Și împletesc un nou covor, De care știu că mă voi bucura până ce mă voi seca și mă voi obosi, Dar cumva, cumva, Nu mă voi irosi, Nu pot renunța, Pentru că lumea asta va pieri fără povești.

Fermoare, sertare

Hainele tale purtate păstrează ceva din tine, Sufăr când mi le cere mașina de spălat.

Falling out of love

Îmblânzește-mă, linge-mă... apoi ignoră-mă, Macerează-mă, scurtează-mă.

Derivă neproductivă

Bestof

Imagineză-mă, Sculptează-mă!, Zace-mă..., desface-mă.. (P)Reface-mă.

(Te articulez să te inventez.)

Te strâng să te frâng.

Povești întunecate, Cu trupuri sfârtecate Păstrate În mâneci decupate.

Astăzi la micul dejun servim hălci de tavan despicat, surprins în cădere, în timpul unei demolări oarecare, cu infuzie de cuvinte bine gândite, făcute intenționat să pară lejere.

Eu foarfecă boantă de cupru, Tu pervazul unui lac. Lumea zice că nu ne potrivim, Dar ce ne pasă nouă? E limpede că ne iubim! Tu pertinent, Eu permanent. Tu cerneală, Eu piele goală. Tu deodorant, Eu autocolant. Lumea zice că nu ne potrivim, Și hmm... ce se zice în jur a cam început să ne atingă, Oare chiar ne iubim..? Tu zgârie-nori ambițios, Eu băltoacă spurcată. Eu stație spațială internațională, Tu mașina de gunoi locală.

Într-un timp, cumpăram globuri și beteală pe tot parcursul anului, astfel încât, de Crăciun bradul era copleșit. La un târg, era un negustor care avea cele mai felurite și mai deosebite specii de beteli și globuri și oricât ar fi vândut, stocul lui nu seca. În spatele standului nu avea el prea multe cutii, ci doar câteva găini și câteva perechi de chiloți curați, așa că nu am putut să nu întreb: - Cum se face că aveți marfă din abundență, deși aveți zilnic cele mai bune vânzări din tot târgul? (eu însămi cumpărând cantități industriale de beteală și globuri de la el) - Ei bine, vezi găinile mele? Ele în loc de ouă, scot pe fund globulețe! Iar mie, în loc de păr la fund, îmi crește beteală! Secretul e doar să apuc să-mi schimb chiloții la timp... Azi am fost așa productiv, am adunat așa o recoltă, că mi-am tocit toate foarfecile...Tot o tund și crește-n loc încă și mai deasă și mai șugubeață! Părea foarte mândru și sigur pe el în privința activității de care vorbea. Chiar nu am avut ce să adaug. De atunci, ori de câte ori văd beteală pe undeva, nu pot scăpa de imagini cu funduri din a căror despicătură indecentă ies licăriri de beteală, care uneori îmi apar și în vise; așa că pun în brad doar bomboane fondante, de se miră rudele și prietenii de ce nu mai pun puzderie de globuri și râuri de beteală cum obișnuiam, însă ei nu îndrăznesc a mă întreba, cum nici eu nu îndrăznesc a le spune lor adevăratul motiv. Așa că, ce s-au gândit? Să îmi aducă în fiecare an de Crăciun, în loc de cozonaci bogați și fripturi alese - globuri și beteală! Excelent! Bineînțeles că niciodată nu găteam, fiindcă știam din timp că voi umple masa cu bucatele pe care le voi primi de la ei, și primeam cu mare drag. Mi-am continuat tradiția, am servit la masa festivă doar ce am primit de la invitați: să-i fi văzut numai, cum rodeau globuri și ronțăiau cioburile, de se tăiau la gingii și la buricele degetelor! Și cum mestecau sec beteală, de-i zgâria pe gâtlej când înghițeau, le dădeau lacrimile dar niciunul nu renunța și, mai ales, niciunul nu îndrăznea să se plângă sau să ceară mâncare ceva mai normală. Deși am făcut din intenție aparatul foto pierdut, a fost și de data acesta un Crăciun frumos, zic.