#rivalitate

Mă numesc Andrei Olteanu, sunt medic și am terminat Medicina la Oradea. Însă până să o termin am avut o buclă, relativ mare, petrecută în Cluj-Napoca. Adevărul e că mergeam acolo încă din liceu, la prieteni care erau la facultate deja și nu mai veneau deloc pe-acasă. După ce am început să merg pe la ei am înțeles de ce. Era altă viață în Cluj încă de pe-atunci. Să tot fie vreo 12 ani. 

Totuși, încă nu simțeam așa puternic această discrepanță, fiind expus la ea în doze mici. Dar, în final, am mers la facultate acolo. Mi-aduc aminte că am schimbat o carte cu alta într-un loc la universitate, unde și alți studenți își lăsau cărțile citite. Clujul nu avea încă festivaluri consacrate (în afară de micii și berea, care erau prezente și la Oradea), însă avea oameni cu care puteai purta discuții captivante, nu ”truisme despre trivialități”. Erau și multe happening-uri prin baruri, câte o piesă de teatru, un cerc de literatură ”non-conformist”; discutam despre ce-am mai citit, despre noul meu autor preferat - Knut Hamsun - purtam dezbateri; să nu uit să pomenesc și facultatea de teatru, unde puteai să mergi la repetițiile pieselor și era gratis. Tot în Cluj am fost pentru prima dată voluntar. Am ales să mă implic în tot mai multe evenimente și proiecte culturale, astfel că în timp mi-am dezvoltat aptitudini pe care nu credeam că le voi dobândi vreodată și am deprins priceperea de a fi organizator de evenimente. Experiența cea mai de preț a fost un voluntariat de 6 luni în Franța, la un centru de reintegrare în societate prin muncă. Îi incurajez pe toți să facă voluntariat, să contribuie, fără a aștepta vreo recompensă, la orice eveniment, conectând și coagulând în jurul lor o comunitate activă. Tocmai voluntariatul m-a ajutat când, întors la Oradea după mai mulți ani, percepeam dezechilibrul dintre orașe ca pe un perete insurmontabil.

Viața în Oradea era sinistră. Sau cel putin așa o percep acum, gândindu-mă la atunci. Nu era nimic de făcut din punct de vedere cultural, sau era atât de rar încât totul putea fi numărat pe un deget. Ca un fel de Copșa Mică, sau o gară imensă din care toți așteptau să plece și nu știau exact cum, deoarece, la început, trenul nu-i ducea decât pe cei ce mergeau la facultate sau pe puținii cu joburi prin țară – doar mai târziu au plecat studenții și profesioniștii spre alte țări. Tot în gimnaziu și liceu mergeam și la București, la târguri de carte și alte evenimente culturale de-acolo. Îmi aduc aminte interogările nenumărate cu care îl torturam pe tata, eu neînțelegând de ce Oradea nu are evenimente asemănătoare, să nu trebuiască să mergem până în București pentru ele…

Acum cred că înțeleg și îmi răspund singur la întrebările de atunci: Oradea a fost și va rămâne un oraș-rampă. Are acest dar, de a furniza elanul necesar unei mâini de oameni, care mai apoi sar cât mai departe de ea. E un fel de polenizare cu intelectuali, presărându-i care pe unde îi este norocul. Ca peste tot, rămân și oameni de stofă, însă micro-comunitatea aceasta ori merge în alte orașe pentru a-și face plinul de cultură, ori încearcă să creeze evenimentele ”ideale” la care ar dori să participe, în Oradea, zbătându-se cu disperare să atragă un public snob și dezinteresat, rezistent ca mahonul la pledoariile despre cultură. Regret concluzia aceasta, însă cele mai multe evenimente coboară nivelul pentru a avea trecere, și prea puțini creatori au curajul să rămână fideli obiectivelor inițiale, ridicând bara după fiecare ediție.

N-am să elogiez primăria sau structurile care încep să își facă treaba cu conștiinciozitate. E normal să investești în infrastructură, e natural să vrei să te conectezi la lumea mare, orice om gospodar înțelege asta. Însă e important ca balanța să aibă o contragreutate, cultura, deoarece dorința de a te conecta e nulă atâta timp cât n-ai ce să oferi. Doar materie primă și produse brute nu sunt suficiente pentru esteticul dezvoltat al Vestului. E important să conștientizăm asta în planul structurilor de administrație, care ne conduc, ca ele mai apoi să directioneze populația orașului spre acel obiectiv. Probabil că la nivel de țară nu am înțeles încă aceste lucruri, deoarece Oradea e doar oglinda mai mică în care se reflectă întreaga Românie. Nu vreau să repet, pe un ton mai bemol, aceleași cuvinte pe care toți cei ce simt însingurarea culturală la care se supune comunitatea și le repetă.

Știu că este speranță. Oamenii încep să se miște instinctiv în direcția bună, deoarece, deși nu observă asta neapărat, o duc mai bine. Se și vede, dacă ne uităm întâi la poze de prin anii ‘90 pline de Dacii, și-apoi pe străzile de azi, unde remarcăm… nu așa multe Dacii. Oamenii vor să iasă din casă, să își petreacă timpul altundeva decât la mici și bere, vor diversitate; dar cum cei mai mulți au încă brute gusturile estetice, și nu înțeleg exact acest concept, evenimentele sunt supuse unui întârziat triaj colectiv. Nivelul de cultură se ridică extrem de încet într-un oraș atât de mic precum Oradea, însă munca de Sisif nu trebuie să ne împiedice sau să descurajeze.

Eu sunt și rămân un optimist realist. De aceea aleg ca rezidențiatul să îl continui la Cluj-Napoca. Cu toate astea zise, tot aici mi-aș dori să mă întorc…