#primărie

Restricții bugetare, doar pentru amărâți. Într-un mod absolut obscen, Ioana Turtă, secretara primarului Mihai Chirica, încasează, lunar, câte 8.901 lei net pentru funcția de membru în Consiliul de Administrație (CA) al SC Servicii Publice (SPI), scrie Reporter Iași.   Practic, din banii ieșenilor, în 4 ani de mandat, secretara primarului ar lua 85.000 euro net, echivalentul unui apartament cu…

Zilele acestea, platforma YPO – Young Professionals from Oradea l-a contactat pe arhitectul orădean Emődi Tamás. Deoarece dumnealui a vorbit deja în mai multe rânduri cu reporterii locali despre lipsurile și defectele proiectelor publice, l-am rugat pe colegul nostru, domnul Alexandru Stan, bucureștean proaspăt mutat la Oradea, să îi ceară domnului Emodi păreri și explicații despre felul în care se gândesc, se construiesc și se restaurează ansamblurile arhitecturale din Oradea. Răspunsurile au fost formulate nu pe înțelesul unui orădean obișnuit cu realitățile locului, ci pe înțelesul cuiva venit din afara comunității. Concluziile, credem noi, sunt cu atât mai limpezi.

Oradea e un oraș care se laudă că este – și mie îmi pare a fi – un oraș frumos, cu un patrimoniu istoric bine păstrat și plin de potențial. Plimbându-mă pe străzi, aspectul locurilor e încântător, dar eu văd lucrurile cu ochiul neavizat al celui proaspăt sosit – aproape turist. Ce ne puteți spune despre valoarea arhitectonică a patrimoniului local?

Peisajul arhitectural istoric orădean are o încărcătură culturală și o atractivitate deosebită, datorită caracterului intact în care s-a păstrat, fără restructurări majore ale țesutului urban și mutații distorionante ale fondului construit. E adevărat că dispunem de un mare număr de clădiri publice și rezidențiale emblematice – secessionul fiind ușor suprareprezentat față de alte orașe – însă pitorescul lui rezidă în ansamblu, în contextul nealterat în care aceste monumente sunt încadrate în mod firesc într-un anturaj închegat în jurul anilor 1910, nu ca niște exponate individuale. Singura falie agresivă s-a produs prin reconfigurarea zonei străbătute de Bulevardul Magheru și așa-zisului Centru civic, cel mai nefericit accident urbanistic orădean, cu șanse aproape nule de a deveni vreodată un „centru” sau “civic”, cu un obiect născut din negura începuturilor anilor 90, profitând de nebulozitatea vremii și lipsa reglementărilor din domeniul patrimoniului: un lăcaș de cult ostentativ dar disproporționat, profanat încă din naștere prin gestul stupid de a-l propulsa între două blocuri menite să reprezinte și să satisfacă visul omului nou al anilor 80 – desigur profund laic – și cel mai circulat, neprietenos și mai poluant segment de șosea din oraș, izolând definitiv acel obiectiv (pe-atunci) militar, care s-a-ntâmplat să găzduiască pe vremuri tocmai vatra spirituală a urbei. Întregul aranjament are astfel marele merit de a fi distrus în mod iremediabil relația organică dintre „oraș” și “cetate” obturând la propriu axul secular dintre cele două. Rezolvarea situației – și a conflictului produs de artera de circulație – este una din principalele provocări urbanistice ale orașului în perspectivă imediată.

Pe parcursul șederii mele aici, m-am obișnuit cu atmosfera locurilor istorice, dar și cu discursuri și materiale de promovare care le pun în evidență. Mult mai rar aud vorbindu-se despre proiecte contemporane reușite și, la drept vorbind, clădirile noi, în afara blocurilor și a amenajărilor mari, nu sar în ochi, iar despre ele aud mai degrabă când apar probleme și defecte, deși au fost construite nu demult. Care credeți că este condiția arhitecturii (și a arhitecților) din zilele noastre?

Cu regret trebuie spus, dar abia găsești la Oradea lucrări de arhitectură remarcabile, realizate în anii postdecembriști. Nu întâmplător – cu maximum două-trei excepții – nu apar nume de orădeni printre câștigătorii desemnați la concursurile de arhitectură naționale sau regionale, deși numărul acestor competiții crește. La acest capitol nu ne comparăm nici măcar cu orașe ca Baia Mare. Lipsa proiectelor de calitate afectează și mai mult zonele protejate ale orașului. Multora dintre arhitecții orădeni le lipsește sensibilitatea și viziunea – aș îndrăzni să spun chiar cultura – de a se raporta la un bagaj patrimonial preexistent, capacitatea necesară contextualizării. Etalarea propriilor ambiții este primordială și foarte rar dublată de o atenție acordată mediului în care se manifestă: inserțiile în structura parcelară sunt inadecvate, plombele sunt agresive, fațadele de slabă calitate, contrastează cu ambientul. Adesea se aruncă vina pe comanditar, însă responsabilitatea ar trebui împărțită cu onestitate, iar compromisurile neprincipiale evitate.  În momentul de față în Oradea este o iluzie crasă ca breasla arhitecților să încerce să modeleze atitudinea investițională, să influențeze fenomenele negative ale pieței imobiliare sau măcar să impună anumite standarde. Este dezarmant să constați că tocmai reprezentanți ai generației mai tinere excelează în mercenarism și lipsă de principii. Preluarea necondiționată a soluțiilor și condițiilor impuse de beneficiari (indiferent că sunt sărmani pensionari, mari investitori sau autorități ale statului) și forțarea acerbă a limitelor indicilor urbanistici (POT, CUT, regim de înălțime) sunt principalele criterii de performanță, care determină clasamentul „arhitectului bun”. Această atitudine tipică conduce la o depreciere gravă a actului de proiectare și implicit la discreditarea statutului proiectantului.

Totuși, există grupuri și foruri din afara administrației care au rolul și obligația de a veghea la calitatea proiectelor și la respectarea unor norme profesionale. În orice oraș, Ordinul Arhitecților are un cuvânt de spus în felul în care se realizează proiectele, iar pe lângă Ordin, există grupuri informale sau private care pot infuza dinamism și calitate…

E greu să schimbi mentalitatea investitorului privat, în schimb e de datoria arhitectului să prevină derapajele când vine vorba de banii publici. Deseori temele de proiectare sau criteriul ofertei cele mai scăzute în cazul achizițiilor publice creează condiții care distorsionează actul de creație. Se întâmplă în orice oraș, însă depinde de climatul din cadrul breslei locale, modul în care aceste conflicte se dezamorsează sau dimpotrivă, intoxică întreaga activitate profesională. Și stăm destul de prost la acest capitol. Deontologia profesională ar trebui să ghideze coordonatele atitudinii arhitectului față de obiectul contractat și să impună o autocenzură în cazul comenzilor neasumabile venite din partea autorităților statului. În timp ce aproape orice investiție serioasă în spațiul public al unor orașe ca Timișoara, Cluj, Sibiu, Baia Mare trece inevitabil prin filtrul realelor dezbateri publice și profesionale, și naște opoziția fermă a arhitecților, urbaniștilor sau ecologiștilor în cazul unor ținte greșite, la Oradea luarea de poziție, critica constructivă rămân în cel mai bun caz la nivelul unor voci individuale. Iar aici o culpă majoră îi revine filialei locale a Ordinului Arhitecților, o prezență invizibilă, cea mai palidă și fără identitate filială din întregul Ardeal, fără profil profesional palpabil, cu lipsă totală de inițiativă și atitudine critică, evitând orice tematizare, reacție sau dezbatere mai profundă și complăcându-se de ani de zile în marasmul mimetic al pseudoactivității demne de lentoarea Peței. Singurul for „în mișcare” își datorează existența activității grupului Urbo, care însă nu prea pare să avanseze spre un activism cu reală implicare în problemele cu miză ale urbei.

Administrația își laudă succesul prin campanii publicitare, prin filme de promovare, prin discursuri și este lăudată de mass-media locală și națională. În știrile în care e vorba despre patrimoniu și infrastructură, Oradea e menționată pozitiv. Mulți orădeni mi-au spus că actuala administrație a construit și a modernizat drumuri, poduri, șosele…

Dincolo de realitatea onorabilă de a atrage cu succes fonduri destinate dezvoltării infrastructurii urbane, rămânem cu un regret major pentru scăparea oportunității de a rezolva o serie de probleme urbanistice și arhitecturale cu proiecte de succes. Municipalitatea a anunțat încă de la debutul lansării programelor de finanțare achiziționarea de proiecte, în unele cazuri pompoase, cu dorința expresă și totodată imatur înțeleasă și asumată de a lăsa o amprentă marcantă asupra orașului (Piața Unirii, podul Sf. Ladislau, amenajarea dealului Calvaria, Aquaparcul), fără să fi avut strategii coerente de regenerare urbană, studii de fundamentare (urbanistice, de circulație, de fezabilitate economică, de impact asupra mediului, de sondare a opiniei publice) și fără să genereze discuții temeinice și punctuale cu segmentele profesionale relevante pentru acele investiții (organizarea așa-ziselor dezbateri publice a însemnat doar bifarea unor obligații inevitabile și nicidecum o aplecare la opiniile comunității sau măcar a profesioniștilor din domeniu). Argumentul presiunii timpului a fost invalidat ulterior în fiecare din cazuri. O șansă de reușită (în orice caz plauzibilă) și de normalitate înțeleasă în termenii sugerați de UE ar fi fost garantată prin organizarea unor competiții cât mai largi (concursuri naționale), ale căror rezultate și concluzii ar fi impus soluții adecvate înainte de lansarea achizițiilor publice obligatorii și nu în ultimul rând ar fi absolvit beneficiarul de orice vină în cazul unor eventuale insuccese. Este simptomatică atitudinea prin care a fost respins proiectul unui ateler cu niscai premii și reprezentativitate pe plan național și nu numai - http://ateliermass.ro/portfolio/unirii-square-oradea - cu complicitatea activă a conducerii servile și oportuniste de atunci a OAR Bihor, aceasta dovedind o uluitoare doză de imaturitate și un spirit net divergent față de poziția OAR-ului național, promotor al competiției și calității – de dragul promovării unei capodopere penibile a kitschului, ce se dorea a fi „un elogiu geniului şi veseliei detaliului şi arhitecturii Palatului Vulturul Negru”: http://www.bihon.ro/centrul-nou-netransat-de-sosele/1304174. După finalizarea fiecăruia dintre intervențiile asupra acestor locuri de importanță-cheie, cu real potențial, putem spune că ele s-au soldat cu eșecuri lamentabile, ori s-au finalizat cu produse cel puțin discutabile sub aspectul calității arhitecturale, urbanistice și peisagere, fiind submediocre, provinciale, încărcate cu atribute nefuncționale ori care frizează kitschul. Toate cele patru proiecte – la care s-ar adăuga sub acest aspect și drumul ocolitor de sub Dealurile Viilor – fac abstracție de contextul natural, de peisajul cultural și urbanistic, contravenind identității elementelor majore de topografie urbană. Și o mică paranteză legată de componenta verde: o mare parte din vegetația versantului de sub Ciuperca, a malului Crișului pe segmentul vechiului ștrand dar și exemplarele sănătoase de arbori din Piața Unirii au fost masacrate absolut inutil, plantându-se în loc nimic sau în orice caz nimic mai bun.

Situația pe care o descrieți e îngrijorătoare nu doar în ce privește profesia Dumneavoastră. Oamenii unui oraș formează o comunitate care, vrând-nevrând, se identifică prin locuri, spații, clădiri și monumente. Atât de multe schimbări, cu rezultate atât de îndoielnice, își lasă precis marca nu doar asupra spațiului public, ci și a culturii, a legăturii dintre oameni și a calității vieții, nu sunteți de acord? Eu sunt bucureștean și acolo avem experiența dispariției unei părți importante a orașului. Chiar și așa, dacă, din ce a rămas, ar dispărea Arcul de Triumf, Parcul Tineretului sau Magazinul Unirii, viața nu ar fi la fel. Există semne ale schimbărilor în cultura locală?

Trăim într-un oraș în care există o dublă măsură și un discurs public duplicitar, demagogic și incoerent în ce privește chestiunea patrimoniului, promovând superficialitatea și forma fără fond. O atașăm stindardului strategiei turistice cu cataloage și broșuri cu imagini „photoshopate”, ca de paradis, cu un marketing umflat și ambalat în mod jalnic pentru momirea vizitatorilor, de te-ntrebi cum de nu ai observat până acum că trăiești într-un oraș, care surclasează Viena sau Praga, reducem ideea de prezervare a patrimoniului la dichisirea obligatorie a fațadelor, și la aplicarea unor amenzi (idee interesantă dar compromisă prin modul de punere în aplicare), dar demolăm clădiri propuse pentru clasare, ne ferim a ne supune unor reguli severe de mobilare sau reonfigurare a fondului construit istoric și fugim de inițiativa de extinderea a zonelor protejate. Reușim să atragem o grămadă de bani pentru restaurarea clădirilor din cetate, fondăm un muzeu al secessionului, dar suntem incapabili să le umplem cu conținut, cu mesaje culturale adecvate, excelăm în încropirea unor expoziții grobiene, provinciale, improvizate și bazate pe atracții ieftine de tip muzeul supliciului, marca disneyland, cu armuri sau suferințe vândute în spații închipuite drept beciurile Securității, care n-au nici  cea mai mică legătură cu contextul. Și ca forfota să rămână întreținută, servim mici și bere, colinde, dulciuri, podoabe de brad, GrillFest și Mândru-i cântecu-n Bihor. Nu ar fi un capăt de drum, dacă aceste activități ar constitui doar îngrediente printre programe de calitate, demne de rangul locațiilor, care țin de specificul și unicitatea locului, încadrate într-o strategie culturală consecventă, însă în momentul de față ele dau tonul.

Trăim totodată într-un oraș în care mutarea și amenajarea unui muzeu constituie nu miza unui act cultural, ci una secundară de a servi drept etern teren de lupte politice dezgustătoare, în care unul din cele mai reprezentative exemple de arhitectură industrială (Moara Emilia) – aflat în curs de clasare ca monument – este demolat cu asistența activă a tuturor instituțiilor ale statului implicate în caz, pentru simplul motiv că se impunea crearea unui front comun local pentru a-i servi pe tavă proprietarului oportunitatea investiției imobiliare, un oraș în care lăcașul de cult al unor zeci de mii de concitadini care nu s-au mai întors din lagăre, îngropându-și cu ei un segment determinant al culturii orădene moderne este profanat, devenind cu același larg consens un ieftin, vulgar și bizar „punct de atracție“, un panoptic golit de semnificație și înconjurat de jur împrejur cu terase vesele cu bere și bezele, în care măsura excelenței arhitecturale se reduce la hilara goană după spectacol prin curajul de a ieși în consolă peste buza dealului (noua Ciupercă) sau ostentativ peste malurile Crișului.

Vara aceasta, în pragul alegerilor locale, în poștă a sosit o broșură electorală; pe principiul ”fapte, nu vorbe!”, fiecare pagină înfățișa câte un proiect desfășurat în cele două mandate ale Domnului Primar. Din cele peste 20 de realizări, doar un sfert fuseseră încheiate la vremea respectivă. Ironie a sorții, lotul distribuit în cartierul meu avea un defect de capsare, iar colile se destrămau la răsfoire, asemeni proiectelor finalizate și intrate imediat în reparație. A venit vremea să facem un bilanț mai rece al succeselor.

În ultimii opt ani, Primăria a elaborat o ”strategie”: orașul trebuie înfrumusețat pentru a atrage turiști. Doar că, la noi, simplul fapt de a avea un plan e prilej de venerație publică. Cu timpul, ”strategia” a devenit ”viziune”, repetată sârguincios de creaturile Primăriei, omuleți vârâți în consilii de administrație și comisii de alocare a fondurilor publice. Azi nu există instituție culturală finanțată de comunitate a cărei activitate să nu fie cenzurată sau dirijată înspre a întări ”viziunea”, în spiritul celei mai ordinare propagande din vremuri deloc îndepărtate. Cum o ”viziune” e mai presus de oameni, un legământ, asemeni celui încheiat cu Dumnezeul lui Avraam, primarul nostru nu e un banal manager, limitat de obligații legale și statutare, ci un Moise care ne duce prin pustie.

În opt ani de mers prin deșert, orădenii nu au avut muzeu. Primăria nu doar că nu a intervenit să remedieze situația, ci a încercat să fure noul sediul al instituției. Pe scurt, administrația a încercat activ să oprească redeschiderea. În opt ani de mers prin deșert, clădiri părăsite au fost renovate, clădiri ruinate au fost vopsite pe dinafară, cu amenințarea penalizărilor, în timp ce locatarilor le ploua în case; locuințe noi s-au construit astfel încât să imite stiluri istorice demult apuse. Acolo unde nu s-a putut remodela istoria, a fost demolată și refăcută după gustul ales al primăriei – a se vedea piața centrală. În opt ani de mers prin deșert, absurdul s-a insinuat în viața publică: directori agramați conduc teatre și oferă publicului piese plagiate; se deschid muzee care nu au nici patrimoniu, nici exponate; ingineri ajung arhitecți-șef și aprobă demolări în centrul istoric – printre care cea mai veche locuință din oraș, Casa Turcească, de pe strada Avram Iancu.

Moderator principal al conștiinței publice a devenit o sordidă zdreanță de scandal: publicația Bihoreanul, cu membri trimiși la închisoare pentru șantaj și un verdict  care condamnă întreaga redacție pentru calomnie. Din rândurile acestei fițuici aflăm că trebuie să sacrificăm, unul câte unul, grupurile ”nedemne” de viitorul luminos. La început, domnul Abrudan, zis ”Criș”, stârnea ură rasială împotriva romilor, prin articole care îndemnau la violență și discriminare. Apoi a venit rândul homosexualilor, ale căror intenții sinistre au fost ”demascate” printr-unul din cele mai mizerabile acte de presă post-decembriste: domnul ”Criș” și pupila dumnealui, doamna Gal*, ne dezvăluiau o frăție secretă care vrea să infecteze oamenii cu HIV. Stimații cititori trebuie să afle că acești ”jurnaliști” nu doar că umblă printre noi nepedepsiți, ci, chipurile, ”profesează”. Au urmat săracii și bătrânii care sălășluiesc în centrul istoric și care trebuie deportați în cartiere mărginașe pentru a nu tulbura, prin prezența lor, gentrificarea și turismul. Iar la final, tinerii ”nerecunoscători” care, în loc să mulțumească pentru oportunitățile să muncească pentru salariul minim pe economie, vor să creeze afaceri sau să se angajeze în posturi calificate, dar, vai!, ocupate de rude și clientelă politică. Tinerii aceștia, deși au diplome al căror prestigiu întrece pe cel al unui departament întreg al Sorbonicii, să facă bine să susțină propaganda Primăriei, ori să plece. Iar la urmă de tot, maghiarii, pentru care s-a cimentat ideea că orice revendicare, oricât de justificată, trebuie respinsă agresiv, fiindcă altfel ne fură Ardealul, nu-i așa?

Să adunăm aceste minorități deranjante pentru Primarul-Moise: maghiari, țigani, homosexuali, tineri, bătrâni și săraci. Oare cât de mare e ”majoritatea” clientelară care rămâne? Este șocant cum o clică agresivă și gureșă, care se gratulează singură pentru realizări ce constituie banala normalitate a unui oraș, a pus stăpânire nu doar pe resursele, ci pe conștiința unei comunități vechi de 900 de ani.

Activitățile valoroase ale ultimilor ani s-au distrus: festivalul de teatru scurt, conceput în anii `70 ca festival de avangardă, a devenit un bâlci muzical; muzeul s-a închis; zilele orașului au degenerat în mici și bere (pardon, ”Street Food Festival”). Cafenele cochete, centre culturale private, seri de poezie, scene improvizate, toate s-au închis; și oamenii care le frecventau au dispărut, mutați în alte orașe din pricina taxelor, a lipsei de perspective, a salariilor mizere. Cunosc un arhitect angajat într-o instituție a orașului care a emigrat deoarece nu își permitea traiul – nici să aibă copii. O administrație care își tratează proprii angajați astfel încât să nu poată procrea e un eșec, așa cum tot un eșec e și un oraș care se depopulează. Faptul că orădeni de generații pleacă sub cârma celor proaspăt sosiți de prin județ, că ”viziunea” preferă turiștii de câteva ore celor ce au trăit aici toată viața e adevărata derivă pe care o trăim.

În ultimii opt ani, mi-am pierdut toți prietenii. Stimații cititori mă vor întreba de ce nu plec și eu. Deoarece există aici ceva cu adevărat special, care face viața mai bună. Oradea este orașul celor 130 de biserici și patru episcopii, orașul care, după aproape 70 de ani de naționalism și național-comunism, și-a păstrat demnitatea și spiritul divers. Pe când la Cluj domnea Gheorghe Funar, la Oradea se înființa UDMR; pe când Târgu Mureș se îneca în sângele violenței interetnice, Oradea căuta pace. Este orașul care nu a văzut lupte în afara vremurilor de război, nici în timpul revoluției, nici al mineriadelor, nici în tensiunile ce au urmat. Oradea are o solidaritate unică în România: oricât ne-am tachina vecinii, contăm pe ei în vremuri de restriște, nu uităm că orașul nu este al tuturor, ci al fiecăruia în parte. La doar o săptămână după ce a sosit prima dată aici, prietenul meu din București a început să învețe limba maghiară, așa cum, cu 50 de ani în urmă, unchiul meu bucureștean, căsătorit cu mătușa unguroaică, îi învăța limba din respect. Nici cei opt ani de administrație naționalistă nu au stricat acest lucru: chiar dacă maghiarilor li se refuză numele de străzi, li se desființează cimitirele și li se redenumesc parcurile, atunci când moștenirea comună e pusă în pericol, românii și maghiarii se răzvrătesc împreună. Acesta este adevăratul spirit al orașului, legământul de la temelia comunității pentru care merită luptat. E motivul pentru care cei ce au părăsit locul și îl critică nu uită să pomenească dorul de casă. E motivul pentru care o platformă numită ”tineri profesioniști din Oradea” atrage nu doar alți tineri, ci toate segmentele de vârstă. E motivul pentru care Oradea e singurul oraș din România în care un grup de intelectuali etnici români sprijină drepturile comunității maghiare. Aceasta e Oradea mea, Oradea care trebuie eliberată din captivitatea de conștiință a ultimilor ani, căci altfel, va deveni Oradea nimănui.  

*RECTIFICARE! în varianta originală, cosemnatara articolului menționat era numită doamna Adriana Totorean, redactor Bihoreanul, colegă cu domnul ”Criș” și doamna Gal. Contribuțiile discutabile ale doamnei Totorean sunt cele pe tema minorității rome, nu pe tema homosexualilor. Îmi cer scuze pentru confuzie, n.a.