Îmi permit să plâng mai mult în 20-20
Ah, rezoluțiile anuale care îți garantează că vei fi o versiune umană mai bună și care sfârșesc prematur înainte de striga și a avea ecou între adevăratele tale scopuri... Am și eu dintr-astea doldora, asta numai dacă îmi îngădui un moment prelung de reflexie asupra potențialilor activități pe care le-am amenințat la tâmplă cu lenea. Dar și ale mele rezoluții rămân de multe ori încătușate de calorifer și lăsate să urle până când li se stinge glasul și apoi amintirea.
Nu îmi face plăcere să îmi contabilizez viața, să o organizez prestabilit în momente și să fac pe-a prorocul, deși vise premonitorii încă mai am. Cred că, până la urmă, îmi place să mă țină de mână imprevizibilul, și nu că l-aș accepta așa de ușor în urma unei vieți celibatare prin excelență. "Go with the flow", zicea americanul bătând din ciocatele de piele și înfigându-și scobitoarea între incisivi. Numai să înoți lin și să nu obosești, sireno!
Cel mai adesea, în insomnia paradisiacă ce mă induce în transa literară creativă, mă zgâiesc mult la ideea de a plânge mai des, care are o oarecare fosforescență în obscuritatea gândurilor de la ora trei.
Eu. Să plâng?!
Să plâng. Eu?!
Numai oftica poate stoarce din genele mele câteva lacrimi. Și melodiile scandinave la flaut sau cele indie, de pe străzile Santa Monicăi. Aș plânge din cauze matrimoniale, altele decât cele pe care mi le imaginez între pionii mei narativi, dar îmi interzic s-o fac ca să mă conving că nu mi s-a demolat de tot rațiunea dintr-un cutremur doritor de afecțiune. Nici n-am vreo teamă de vulnerabilitate sau vreo jenă de a-mi sufla nasul de nervozitatea sărată și lichidă (atunci când plângi atât de intens încât până și din nări parcă tot lacrimi îți curg).
La mine, latența poate deveni un imn și sunt împăcată cu asta, pentru că mă caracterizează dramatismul finalei izbucniri - just a little extra, not too basic. Vreau să mai inserez în lacrimi puțin din tumultul emoțional, ca să nu-mi mai irosesc o zi întreagă atunci când se fisurează ambele baraje ale controlului de sine. Pentru asta, voi găsi câteva melodii care să-mi aducă plânsetul prin hipnoză auditivă, de vreme ce asta e cea mai favorabilă metodă care mă poate aduce în stadiul la care aspir. Să-mi ,,programez" scurte reprize de plâns pentru momentele în care sunt copleșită și nu vreau să îmi admit acest fapt.
12 melodii pentru 12 luni, pentru 12 momente de smiorcăieli induse de versuri, de muzică, de artă. Poezii cântate și armonizate de instrumente muzicale. Și-așa nu prea gust eu din genul liric (nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că nu mi-e la îndemână). Pentru că este mai mult decât în regulă să plângi oricând simți presiunea acută a lumii interioare și a celei exterioare.
Înainte de 20-20 lăcrimez într-o paradă lentă prin California, pe Google Maps:
