#straini

Nu suntem parteneri,

Suntem doar străini

Ce împart, ocazional,  același pat.

 Oare când s-a stins scânteia,

Ce odată ne lega?

Oare când se încheia,

Când iubirea se va dezlega?

 Cât timp oare a trecut

De când prin vene, tu,

Sufletul nu se mai rupe,chiar dacă se îndoaie.

Ce blestem e dorul

Când șade

Asupra ta ca norul

Iar tu stând, leoarcă

Aștepți să se reîntoarcă

Clipe și persoane

Purtându-le amintirea

In ieftine ecusoane

Arzând, îți spune inima

Să ștergi lacrima

Deși cotrobăind

Pierdut pe străzi străine

Nu îți mai găsești

O parte din tine

Dorul desparte

Nu mai găsești

Al lor glas

Printre voci tăcute

Cine ai ajuns,

Străine?

Când aveam 4 ani tu și tata ați hotărât că e mai bine să plecați din tară pentru a câștiga mai multi bani pentru mine. Pe mine nu m-a întrebat nimeni ce mi-as dori mai mult. Bani sau pe mama și tata lângă mine. Știu că eram prea mic și totuși cred că deși aveam câțiva anișori știam ce valorează mai mult pe lumea asta…

In prima zi de scoală, când aveam 6 ani, pe mine m-a însoțit bunica și tu, mi-ai fost alături, 2 minute la telefon. Două săptămâni s-a rugat doamna de mine, să nu mai plâng și să accept să mă joc cu colegii mei. Venea in pauză, mă mângâia pe cap, mă lua de mânuță și încerca să mă miște din bancă. Atunci începeam să plâng. Într-un final mi-am făcut curaj și i-am spus de ce nu ies:

– Mi-a spus mami să fiu cuminte la scoală și să nu vă supăr că altfel nu se mai întoarce!

Mi-a zâmbit și apoi m-a luat in brate spunându-mi că ai glumit. I-am spus ca eu nu știu când glumești că nu te cunosc prea bine. Nu a mai zâmbit! Ba chiar i-au dat lacrimile și atunci m-am speriat tare că am supărat-o și că pentru asta tu nu o să te mai întorci la mine!

Mi-a fost frică mult timp, mamă, indiferent cat de buni au fost oamenii cu mine!

Când ceilalți copii se certau intre ei, discuțiile se terminau cu :” Te spun lui tata”. M-am întrebat mereu eu ce as putea spune?

Nu a fost cazul căci copiilor le-a fost mila de mine și m-au protejat. Mario, colegul meu mi-a spus că dacă vreau o roagă pe mama lui să fie și mama mea, ca să nu mai plâng.

Prin clasa a IV-a, deja mă obișnuisem cu gândul că eu am niște părinti virtuali. Da, știam ce-i aia virtual pentru ca din banii voștri făcuți departe de mine, aveam și computer și tableta și telefon și mai știam și să le folosesc pe toate ca să vorbesc cu voi. Trebuia sa facem felicitarea pentru mama de 8 Martie și doamna mi-a spus ca am pus florile urat și că ar trebui să fac alta. M-am trezit răspunzându-i sec că nu contează, că oricum o vezi doar in poză și nu te prinzi.

Torturile de ziua mea erau poze, florile de ziua ta erau poze…Tu erai o poză, mamă!

Aveam 9 ani când v-am revăzut. Ati venit după ce v-ați luat cetățenia. Imi amintesc că mă întrebai de ce nu te iau in brate și tăceam. Ai spus că sunt cam timid și că ti-a fost dor de mine și te așteptai la o primire mai călduroasă. Nu știai nici tu și nu realizasem nici eu încă. Nu eram timid ci pur și simplu nu eram obișnuit să îmbrățișez străini. Au fost nopți in care am visat urat și tot ce îmi doream era să te iau in brate ca să nu îmi mai fie frică. Erau zile in care luam note mari și știam că merit să fiu luat in brate. Au fost atâtea momente in care as fi dat orice sa te pot îmbrățișa dar cu timpul m-am obișnuit cu ideea că îmbrățișările nu sunt pentru mine.

Am crescut intre timp și la 18 ani mi-ați luat mașină și apartament spunându-mi, mândri, că pentru asta v-ați sacrificat. Desi am vârsta la care cei mai multi băieți au câte o iubită, să știi ca eu sunt singur. Sunt un „sălbatic” care nu știe cum se îmbrățișează o femeie…Stau singur și fug de iubire de teamă să nu ma obișnuiesc cu ea, ca in copilarie și apoi să mi-o fure vreo sumă de bani…

Să nu se înțeleagă greșit, îmi iubesc familia din tot sufletul, dar nu reușesc să înțeleg anumite lucruri.

Nu înțeleg cum în fața lumii pot spune că își iubesc familia și că familia este totul, dacă nici măcar nu se salută între ei pe stradă. Nu pot să înțeleg cum bunicii și-au văzut doar de 2-3 ori unii nepoți până acum. Deși ambii și-au dorit, nu au fost lăsați. Pe unu' din verișori nici măcar eu nu l-am văzut vreodată fizic. Are 1 an și ceva, cred. Bine,eu nu pot să mă plâng, văd poze pe Facebook cu el, zilnic.

Că tot acolo, pe Facebook, văd fel și fel de postări de la ei, cum că e Craciunul și trebuie să-ți ții familia aproape, dar ultima dată când am fost toți în aceeași încăpere, fiecare urla, nu lipsea mult și se lăsa cu scandal.

Băi și când se întampla să ne vizitam, parcă era o atmosferă mai familiară la vecinul, decât în locul respectiv.

Și multe altele.

Nu mă plâng, doar că nu-i înțeleg și chiar am încercat. Am încercat să stau cu fiecare de vorbă, am vrut cumva să le dau atenție și să vadă că cineva își da silința. Că totul e mai ușor când ai familia aproape. Dar nu am reușit mai nimic. Decât reproșuri, atât.

Înțeleg că suntem familie, că avem legătura aia de : frați, surori/ verișori , unchi/ mama, copil... Dar dacă nu se poate să fim cât de cât okay și nici nu ne dăm silința, hai mai bine să nu ne mai facem rău reciproc. Hai să nu mai facem frumos doar de dragul lumii. Hai să nu ne mai batem cu pumnul în piept că pe primul loc sunt : mama/ tata, sora și fratele. Că știm că nu e așa, faptele vorbesc de la sine.

Sau nu știu, poate că doar eu văd o problemă în asta. Dar mă deranjează falsitatea și dorința de a ne da perfecti pe Facebook și / sau în fața lumii; știind clar că nu suntem deloc aşa.

...cu amintiri comune!