#perceptie

Cred că există un tip super specific de oboseală care apare atunci când trăiești destul de mult timp fără să îți poți imagina clar propriul viitor. Nu e neaparat o tristețe dramatică scoasă dintr-un basm și nu poate fi descrisă fix ca disperare, mi se pare mai degrabă un fel de existential fog în care continui să mergi din inerție, fără să simți că ar exista ceva concret spre care te duci.

Și cea mai ciudată parte e că poți continua să funcționezi mult și bine deși te simți așa. Te poți duce la facultate și/sau la muncă, poti vorbi cu prietenii, poți face planuri pe weekend, chiar poți avea și momente fericite, frumoase, însă perpetuu în backgroundul minții există o ruptură între tine și persoana ta și ideea de tine și existența ta de 'mai încolo'.

Îmi amintesc foarte clar cum majoritatea vieții mele viitorul mi s-a părut ceva ce li se întâmplă doar altor oameni, era așa ca un concept abstract sau un vis frumos pe care nu mi-l puteam permite and I couldn't dare to imagine. Era ceva foarte îndepărtat de corpul meu fizic și de viața mea de zi cu zi dar totuși trebuia să fac în continuare (mai mult de gura altora) lucruri pentru acel viitor.

Asta mi s-a părut mereu cel mai absurd, cum ar putea să îți pese suficient și cum ai putea cu bună credință să crezi că tu chiar construiești ceva pentru o persoană care nici nu știi sigur că va exista suficient încât să ajungă acolo. Nu mi se pare că se vorbește suficient despre forma asta de supraviețuire funcțională, despre perioadele în care nu îți dorești activ să dispari, dar nici nu reușești să simți conexiune reală cu propria existență. Consider că asta schimbă profund relația unui om cu timpul, pentru că începi să trăiești dpdv emoțional pe termen scurt, tragi de tine să supraviețuiești de la o zi la alta, deși logistic (și din perspectiva oricui altcuiva) ar fi vorba de un termen mult mai lung. Chiar dacă faci planuri 'pentru mai încolo', nu le simți complet reale. Și uite așa devin multe chestii mecanice, se duce roata în continuare din inerție, și continui să mergi înainte fără să știi sau să simți complet unde te duci.

Dar uneori fix inerția asta te salvează, am ajuns să cred că mișcarea e super importantă înainte ca sensul să apară. Mi se pare că societatea romantizează foarte mult ideea de 'a-ți găsi scopul', și când te simți în ceață asta devine un fel de pilon de susținere. În realitate, mulți oameni nu își găsesc direcția stând singuri și gândindu-se suficient de tare, ci o găsesc intrând în viață fără să-și dea complet seama, înainte să fie pregătiți.

Pentru mine, mult din schimbarea asta a venit prin oameni, dar nu cum e portretizat în filme, deși le sunt extremely grateful nu ar fi chiar corect să spun că cineva anume m-a 'salvat'. Dar anumite conversații, anumite experiențe, anumite contexte au început să îmi arate că există și alte moduri mai satisfăcătoare de a exista decât cele pe care le repetasem în sinea me ani de zile. Îmi place să cred că devenim foarte mult din ceea ce iubim la alții, pentru că punem suflet 'furăm' lucruri constant: ba cea mai recentă expresie pe care o tot spune un prieten apropiat, ori un fel de a reacționa cu calm în anumite situații de la un șef, un conflict management pattern observat la un coleg, curajul altcuiva de a spune ce gândește precum o prietenă de familie mai micuță, disciplina unui mentor, felul în care cel mai apropiat prieten face oamenii să se simtă văzuți și apreciați.

La un moment dat, identitatea proprie începe să arate ca un colaj făcut din bucățele din oamenii care ți-au atins suficient de tare sufletul încât să lase ceva în urmă. Și sincer, mă face foarte fericită acest gând, cred că e una dintre cele mai umane forme de iubire să duci mai departe fragmente din oameni iubiți chiar și după ce nu or mai fi lângă tine.

Dar există și partea mai dezintegrată a adaptării, momentele în care realizezi că ai lucrat cu tine să te schimbi pentru oameni care nici măcar nu mai există în forma pentru care te-ai schimbat. După mult reflectat a început să mi se pară că mai multe persoane adulte (și mai mature decât mine) pe care le cunosc încă trăiesc după reguli emoționale create pentru versiuni învechite ale relațiilor lor. Și asta face maturizarea atât de confusing, e de parcă ai corpul fizic în prezent, dar tot sistemul emoțional blocat în trecut. Atunci parcă erai mai puțin intens/intensă, mai ușor de iubit, mai puțin 'complicată', mai productivă, mai calmă, mai organizată, mult mai puțin emoțională. La un moment dat te uiți la tine și nici nu mai știi exact cine anume ți-a cerut toate aceste modificări, unele persoane nici măcar nu mai sunt în viața ta.

Și totuși încă trăiești după reguli construite pentru versiuni vechi ale relațiilor tale iar asta cred că face comparația atât de toxică, nu te compari doar cu alții, te compari și cu toate versiunile tale pe care ai încercat să le optimizezi pentru iubire, validare sau survival, așa că inevitabil pierzi. Și asta doar pt că niciuna dintre versiunile alea nu a fost construită să reziste pe termen lung, au fost construite să fie acceptate și să zboare pe sub radar.

Cred că de asta mi se pare că experiențele reale contează atât de mult, gen experiențele civice, munca, proiectele, interacțiunile reale cu oameni din afara bulei proprii mentale. Fix astea te scot din obsesia constantă față de tine însuți. E un moment super ciudat când începi să simți că ceea ce faci contează mai mult decât felul în care te simți în fiecare secundă. Nu e la modul de self-abandonment, e mai degrabă un fel de reconectare cu lumea, e un sense of belonging care se simte greater than yourself. In ultimii doi ani asta m-a scos de super multe ori din introspecție în loop, faptul ca aveam blocată și îmi era necesară atenția înafara propriului sistem nervos, la oameni, în muncă, sens real, impact pozitiv asupra altora.

But even so când creștem am impresia că o parte mititică din noi rămâne blocată mental în urmă. Asta e probabil una dintre cele mai ciudate experiențe ale maturizării pe care am observat-o până acum, că percepția de sine nu prea ține pasul cu realitatea. Poți evolua obiectiv enorm și totuși să te percepi în continuare ca o versiune anterioară a ta, în cazul meu o versiune mult mai micuță, care încă îi trage pe ceilalți în urmă. Și cred că fix de asta complimentele sau realizările pe care le primesc uneori nu se simt neapărat reale, pentru că deși ele sunt adresate versiunii mele de azi, le identifică și interpreteaza o versiune mai veche și nefericită a mea, practic e de parcă am lag si un delay procesual de vreo câțiva ani.

Poate și de asta s-a lipit de mine si îmi place atât de mult ideea că “stelele care cad se duc pe un alt cer”. Atunci când îți imaginezi fizic sau metaforic o stea căzând, primul instinct este să crezi că dispare, că ceva s-a terminat, daaaar poate că din altă parte, fix atunci începe să fie vizibilă și să aducă speranță altor persoane. Poate că unele versiuni ale noastre trebuie să 'cadă' din sistemele în care au existat ca să poată exista în altă parte. Poate că e în regulă că transformarea internă de cele mai multe ori se simte ca o pierdere. Cred că asta e ce încă încerc să învăț, că faptul că nu mă mai recunosc complet în versiunea mea veche nu înseamnă că m-am pierdut, maybe it means doar că m-am mutat pe un cer pe care versiunea mea trecută nu îl putea vedea încă.

De bloemen ademen zacht hun geur, maar niet ieders neus vangt ze. Een gebouw glinstert in de verte, vol ramen, vol schittering, waar piepkleine mensen bewegen, zichtbaar enkel voor wie kijkt met andere ogen.Een lage toon trilt in de kamer, een zoemend ritme dat meebeweegt met gedachten— onhoorbaar voor de ander, maar deel van mijn werkelijkheid. Zelfs een stoel kan spreken, met harde randen en…

De handeling van het ophangen van een jas aan de kapstok lijkt op het eerste gezicht een eenvoudige, triviale activiteit — een routinematige reflex, een handeling die zich aan de rand van het bewustzijn voltrekt, nauwelijks waardig om opgemerkt te worden. Toch, wanneer we deze ogenschijnlijk banale actie onder de loep nemen, opent zich een rijk palet aan filosofische, cognitieve en…

Ontsnap uit de mediakooi: De verboden realiteit achter Westerse media | Karel van Wolferen

In zijn kenmerkende, onthullende stijl belicht Karel van Wolferen in de voordracht van nummer 93 de verstikkende greep van de media op de publieke perceptie. Hij beschrijft een 'mediakooi' waar zelfs de zogenaamd wakkere mens moeite heeft te ontsnappen aan voorgekauwde werkelijkheden. Karel benadrukt hoe deze misleiding zich ook uitstrekt tot Nederland, waar de media cruciale feiten onderdrukken en nalaten de overheid kritisch te bevragen, vooral in zaken als internationale politiek en binnenlands beleid, verhuld onder de valse schijn van objectiviteit.

Gezond Verstand is een onafhankelijk journalistiek magazine dat draait op de steun van haar abonnees. Met jouw abonnement steun je niet alleen onze missie, maar krijg je ook toegang tot onze exclusieve content en de mogelijkheid om in contact te komen met like-minded mensen. Doe mee en draag bij aan het versterken van de onafhankelijke journalistiek in Nederland.

Ontvang iedere twee weken jouw dosis kritische, onafhankelijke journalistiek rechtstreeks in je brievenbus! Word nu abonnee van Gezond Verstand Magazine via https://gezondverstand.eu/abonneer/.

Kies uit een jaar– of kwartaalabonnement en ontvang de meest kritische en onafhankelijke kijk op actuele onderwerpen. Wil je liever digitaal lezen? Voor slechts €60 per jaar heb je al een digitaal abonnement. Je krijgt na je bestelling direct toegang tot alle uitgaven op de website.

In de annalen van de wetenschappelijke en filosofische discoursen komt zelden een vraagstuk voorbij dat zo ogenschijnlijk triviaal is, doch zo diepgaand filosofisch, als de vermeende relatie tussen de kleuren van snoepjes—specifiek geel en roze—en het concept van de oneindigheid. Dit artikel poogt, middels een strikte analyse, het schijnbare verband tussen deze twee entiteiten te ontleden en…