#noastra

timpul trecuse, o oră, două, ei erau tot pe acoperiș, își povesteau copilăriile, fără să intre în detalii dureroase despre anumite experiențe. se simțeau bine unul cu celălalt, tot îmbrățișați, le ținea de cald, deși nu ăsta era adevăratul motiv, ei doar își lăsau sufletele să se țină de mână cu ajutorul apropierii. soarele s-a ridicat, ei au uitat de cer, somn nu mai aveau, obișnuiți de la atâtea nopți pierdute pe unde își găseau un loc provizoriu.. -auzi, mie îmi e foame.. -Credeam că nu o să mai spui asta...și eu sunt lihnită.. -hai să mâncăm ceva.. -Nu e deschis nicăieri la ora asta, deci la mine sau la tine? -la mine e haos, știi și tu cum trăiesc singuraticii.. mergem la tine. -Atunci la mine să fie, cred că am ingrediente pentru un mic dejun în doi.. -stai departe? -3 străzi mai încolo, ajungem repede dacă o luăm printre blocuri.. -atunci să nu mai pierdem timpul. S-a ridicat primul, i-a întins mâna, ea neștiind că nu-i va mai da drumul. au coborât scările blocului marginal, au traversat ilegal printre mașini și claxoane pline de furie, apoi s-au făcut nevăzuți în umbrele aleelor dintre clădirile cu birouri.. -Am ajuns.. -așa repede? -Da, o secundă, să-mi găsesc cheile, gata...să știi că nu am cine știe ce apartament, e modest, dar e tot ce-mi trebuie -nu mă interesează apartamentul, ochii tăi sunt mult mai confortabili.. -Mincinosule, hai să-ți arăt unde-i bucătăria, apoi mai vedem.. -nu știu ce vrei tu, dar eu vreau clătite, merg de minune după atâtea nopți amare -Atunci clătite să fie, dar mă ajuți.. -pff, credeam că o să stau pe scaun și o să te privesc.. -Ai vrea tu, în bucătăria mea eu comand.. -bine, șefa, dar înainte de clătite hai să facem cafea.. -Pofticios mai ești, ai noroc că ador mirosul care se împrăștie peste tot, gândul ăsta mă trage din pat dimineața, că altfel.. -altfel ai dormi toată ziua.. și normal că-s pofticios, de ce să mă lipsesc de așa bunătăți când tot ce trebuie să fac e să cer, mă rog, și să plătesc, dar nu e cazul acum.. -De unde știi, poate te pun să-mi plătești la urmă.. -nu ai face asta..chiar nu cred că ai face-o -Nu ai de unde să știi.. -ba da, cred că mă pricep să citesc oamenii -Poate te induce în eroare coperta mea.. -ar fi ceva, acum să lăsăm asta, ne descurcăm la urmă. unde e ibricul? -În stânga sus..l-ai găsit? -bineînțeles

@16-decembrie17

Irina Rimes - Iubirea noastră mută

Băutura a umplut paharele, mințile s-au golit de gânduri, iar cei patru pereți au dispus tăcerea în colțuri. El ar fi spus ceva, ea ar fi ascultat ceva, dar amândoi erau la fel de goi precum sticlele de pe masă. Ionuț s-a retras pe un scaun, ceva mai departe de ei, cu telefonul în mână, răspunzând la mesajele ce nu se opreau din a veni de la oarecare admiratoare... căci pentru el nu aveau importanță, era doar o modalitate de a-și face mai ușoare nopțile și de ce nu, să-și găsească o parteneră cu care să se încurce vreo două zile.. - hai să mergem, a șoptit Dragoș, încât să fie auzit numai de ea.. -Unde să mergem? -nu știu, doar hai să plecăm de aici, aerul ăsta e prea închis, gândurile prea multe, știi tu.. A dat din cap în semn de aprobare, și-a luat haina de pe spătar, apoi l-a așteptat și pe el, fiindcă s-a dus să îi plătească lui Ionuț nota. Ușa a făcut un ușor scârțâit la plecarea celor doi, prevestind că vor mai veni, poate chiar împreună... -Deci, unde mergem? -habar nu am, am vrut doar să ies de acolo. Hai să ne plimbăm o vreme... -Te pot duce eu undeva?, întreabă Alina cu puțină neîncredere în voce -unde să mă duci? -Vei vedea... -atât timp cât nu mă răpești, cred că mă poți duce oriunde.. și asta a fost tot din scurta lor conversație, câteva aspecte menite să lămurească destinația, dar care au aruncat totul în ochii neprevăzutului... Au mers un întreg bulevard, apropiindu-se de capătul opus al orașului, când glasul lui gros a rupt zgomotul făcut de tocurile ei, speriind-o puțin, căci nu se aștepta să mai spună ceva, iar ea era destul de preocupată de lumea ei interioară încât să devină varianta vorbăreață din timpul zilei.. -mai avem? -Nu chiar, hai să intrăm pe aici.. -dar e o scară de bloc.. -Așa, și? Doar nu ți-e frică... -nici gând, e doar suspicios... -Hai, și nu te mai văita. Și așa avem noroc, am ajuns la momentul potrivit.. -momentul potrivit? pentru ce? -Urcă odată scările alea, se vede că ai uitat ce e ăla sport -îmbufnată mai ești -În niciun caz, tu ești ăla leneș... Au ajuns pe acoperișul unui bloc de la marginea orașului, un bloc așezat parcă de o mână sfântă fiindcă oferea un dar de preț ochilor umani, doar celor care chiar știau să îl prețuiască, iar în dimineața asta, ochii lui aveau să confrunte îmbinarea de lumini la orizont și ochii ei... -Hai să ne așezăm aici, pe marginea peretelui lateral, spuse Alina cu o vizibilă bucurie imprimată pe chip... -văd că nu ți-e frică de înălțime... -În niciun caz...acum așteptăm, e 5 și jumătate, din câte îmi arată ceasul, ar trebui să se dezlănțuie în orice moment.. -deci voiai să vedem răsăritul, trebuia să îmi fi dat seama, poate că m-am amețit prea tare.. -Pot spune asta și despre mine...dar e în regulă, atât timp cât nu mă altcineva..  S-a așezat lângă ea pe marginea aceea de beton rece, și a început să analizeze priveliștea, cum făcea de obicei. Se oprea asupra detaliilor, sau asupra unor oameni, care mergeau la muncă, sau ieșeau din tura de noapte...Cerul se colora, dar altceva îi atrage atenția odată cu fixarea privirii asupra ochilor ei. Reflexiile razelor de lumină duceau la un ocean de culori, pe fondul albastrul al irisurilor ei.. Nu observase asta până acum, nici nu-și explică cum, pentru că de obicei privește oamenii în ochi de la prima interacțiune...A simțit un mic impuls, uitând de tot amalgamul de motive pentru care se simțea prost până atunci, a uitat de „norocoasa” din străfundul sufletului său, și-a deschis brațele și a tras-o spre el cu mișcări tandre.. Ea nu a zis nimic, ca și cum ar fi așteptat asta de ceva vreme, știa din momentul în care l-a văzut pentru prima dată că haosul lui o să-i fie liniște pentru al ei, știa că se va simți protejată la pieptul lui, că putea să închidă ochii chiar dacă răsăritul era momentul ei preferat din zi, mereu aducea o nouă zi, noi puteri, și alte amintiri uitate. S-a cuibărit, între coastele lui groase, și a rămas acolo o vreme, ascultând bătăile unei inimi în care bătea vântul de martie.. Nu au mai zis nimic, nici nu mai era nevoie, el privea, ea asculta...

View On WordPress