#litere

lasă cuvintele să respire.

Robert se simplifică în Bob. William e Bill. Richard – Dick. Joseph – Joe. James – Jim. Thomas e Tom, Michael – Mike, Nicholas – Nick. David – Dave, Samuel – Sam, Benjamin – Ben, Francis – Frank, Joshua – Josh, Nathaniel – Nate, Anthony – Tony și Stephen – Steve. În fine, John e Jack, a nu se confunda cu Jake de la Jacob! O economie de litere și de timp, dar și o formă de apropiere, de căldură.…

Divide and conquer.

Iubirea e ca un uliu și eu sunt singurul om de pe întinderea câmpului care așteaptă să-l sfâșie între gheare și să-l ridice de la sol, ca să vadă perspectiva aeriană a sentimentelor de la zece metri înălțime.

A trecut un ianuarie zgârcit cu zăpada (atât de zgârcit că pielea mea nu-și amintește sărutul subtil al fulgilor de nea), fără erotismul împărtășit al unei relații cu acel cineva semnificativ, care să merite idolatria mea absurdă, metaforele mele strangulate de simbolism orb și îmbrățișarea mea tolerantă și prelungă de magnet de frigider. Și atunci când vine vorba despre dependența mea afectivă, simt în mine tonul unic și deprimant al celui de-al treilea psalm arghezian: mă simt ca un copac uscat într-o câmpie verde și vie. Nu a convenit nimeni să cânte în engleză psalmul Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!..., ca să obțină o oarecare notorietate, dar am încoronat deja alt cantec și l-am îndosariat între suferințele gerarului.

Viu este uliul iubirii, pe care vreau să-l simt cum se îndreaptă înflăcărat spre mine, ca o rachetă, ca un meteorit în cădere, străpungând atmosfera pustiită. Privirea de intensitatea incandescentă a laserelor, ciocul ascuțit scânteind în soarele amiezii, penele netezite de viteza cu care plonjează asupra-mi, ghearele desfăcute și posesive...

Cât dinamism, uliule! Plimbă-mă! Să trec de granițele chipurilor iluzorii, care îmi animă imaginația și doar atât fac. Au rol incitant pentru imaginație, ca să însămânțeze alte iluzii nerealiste, cu zero pragmatism și zero posibilități de întâlnire între protagoniștii din visul unei iubiri perfecte... Perfect de ironice.

Știi, adesea îmi urc într-un avion de hârtie gândurile astea și-l lansez de la etajul patru, ca să zboare mai mult și să aterizeze devastator în locul amenajat cu tomberoane de gunoi de la sol, sub bucătărie. De multe ori ocolește ținta și ăla-i semnul unei idei bune care nu se vrea irosită. Oricum, nu dispun de răbdarea de a migăli avioane de hârtie deseori și strâng în pumn aceste file, care ajung pe jos, dar nu în coș. Hm, numai zboruri și decolări anevoioase în tabloul iubirii.

Oricum, uliule, poți să mă și scapi din gheare, după ce-ai pătruns cu gherele prin carne până la os și mi-ai infestat sângele cu bacteria speranței, să mor măcar de septicemia nădejdii înainte de a lovi pământul și de a face făină din oasele mele, pierzanie din materia cenușie și vin roșu din cuvinte nerostite.

Sweetheart, What Have You Done To Us? Cam așa m-a răvășit pe mine melodia asta indie, apărută în 2013, pe albumul lui Keaton Henson: Birthdays. Acordurile de chitară m-au făcut să oscilez între a mă abține să vărs lacrima singurătății și a mai mototoli o filă de poveste. Vocea cantautorului londonez e totalmente aparte, alături de tine fără prelucrări în studio, alături de tine la o ieșire la picnic, o voce similară cu cea a viitorului compozitor a liniei melodice pentru filmul meu cu final fericit. Glumesc, sau oare... Pășind cu bocancii peste nonsensul pierderii contactului cu realitatea, îndrăznesc să afirm că stingerile grațioase de cuvinte cuceresc sensibilitatea oricărui visător.

M-a răvășit melodia asta pentru că pare portretizarea visului meu: după o despărțire paralizantă de sortitul meu, să fiu demnă măcar de dedicarea unui cântec care să aibă ecou în toate inimile frânte, să fie o despărțire cu rezultat productiv din punct de vedere artistic, așa cum se întâmplă cu marile iubiri.

De asemenea, cred că m-aș putea obișnui să-mi spună cineva "sweetheart" de câteva ori pe zi. Și pentru acest fapt am ascultat pe repeat melodia asta.

Să nu tușești înecat de ilaritatea naivității mele.

Deschid fereastra ca să aerisesc încăperea de îmbâcseala asta sentimentală. Aici sunt câteva versuri care mi-au scos de la naftalină inspirația creativă de scriere:

"And don't call me lover, it's not enough

It's got to be tough, cynical stuff

Follow my words to the end of our love".