#emisfere

Îți dai seama ce actor bun este omul după tremurul mâinilor încleştate, după osul contractat între muşchii de la picioare şi mai ales după muchia feței de pe zid, care doarme liniştită.

Omul are zile când joacă-n mintea lui roluri de boli psihice, tulburări nervoase sau paralizii spontane ce-i redau gloria pe scena mută a vieții sale. Aplaudă! Aplaudă! Câte-un nerv răbufneşte şi ustură la câte-o căzătură-n mers regulat, iar amorțeala de mai apoi îl face să-şi regrete existența, să răbufnească o altă durere şi o infirmitate de ceasuri în care îşi duce corpul în palme şi-l sprijină cu două degete cu aceiaşi muchie de față pe zid, să doarmă liniştit.

S-a supradimensionat după somn. Îi stau tălpile pe podeaua de marmură rece reglemetar staturii de biped. Întinde cu fața îndreptată spre fața lui reflectată brațele în lături şi le mişcă oval. Readuce-n față şi le trage până-n spate, de-şi vede carnea ruptă-n cap de piept, retezându-şi ultimul dram de normalitate văzându-şi coastele printr-o fâşie de piele, ca o cârpă de subțire.

Omul a fost întotdeauna actor şi amator de senzații. Tremură şi plânge, fiind sarcastic în acelaşi timp pe teme hilare şi râde în pofte sadice la discuțiile macabre. Face chip cioplit din fiecare senzație. Tratează bolile ca pe zeități. Bea apă din cer şi zice că se vindecă. E rațional de unul singur, până are spasme la nivel de percepție a realului: prea multe chipuri te văd, tu crezând că eşti de unul singur, nu-i aşa?

Poartă conversații de unul singur şi vorbeşte cu cerul, cu piatra şi cu zidul. N-are curaj să fie animal, cu adevărat Om, să regrete, să aibă spasme piele pe piele şi să-şi târască existența-n jegul vicios al zilelor de-acum. Se ascunde, îi piere nervul la o pleoapă, tobă tare la o tâmplă şi picături de miocard într-o baltă de sânge.

>>>>>>>>>>  Iren is wearing her bag and bangs

         Mi-am prins copitele în menghina dintre cele două emisfere, cea slobodă şi cea delăsătoare. Se pupă amândouă în sfera sufletului meu făcut din creier şi voinţă. Mi-am prins copitele la spate, într-un nod ca o excrescenţă a supărării mele cognitive. De acolo iese puroiul bidimensional al pisiceniei absolute prin care ajung să mă păcălesc chiar şi pe MINE. nu pe Iren. nu pe Matilda. nu pe Aniri. ci pe MINE. Unde vreau să ajung cu toate astea? E doar un alt moment literar-psihologic, scornit dintr-o cutie de bere 7% şi-o suită de cuie învârtite moldoveneşte sau à la olandaise?

        Sunt convinsă că oamenii nu înţeleg nimic jumătate din timpul în care vorbesc. Dar nu timpul trebuie să-l înţeleagă, nu timpul mă-sii, ăla universal pe care îl preţuim cu toţii ca pe dinţi. Timpul e Dumnezeul nostru, al Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh. Aşa să fie în vecii vecilor: o nesfârşenie de formule pe care le ştim cu toţii pe de rost, cu care ne culcăm şi ne sculăm. în termeni metaforici absoluţi, au cusătură dublă.

         Să înţeleagă oamenii aceia că gândim pe fugă, că reprezentările noastre sociale sunt într-o permanentă alergătură iniţiată de mama timpului imaginar. În toate basmele ne aleargă câte cineva, ne aşteaptă câte cineva, ne înhămăm la ceva ca să ajungem undeva la altcineva. Suntem nişte pronume nehotărâte care plătesc acţiuni energetice unor adverbe de loc şi de timp convenţionale. Cineva a zis că suntem într-un secol şi altcineva a zis că în viteză. Acesta va fi tripul şi împreună ne vom alerga în realităţile noastre plictisitoare, fabricate din polyester, limfă şi carne de copil. Mi-am prins copitele în gândul ăsta reproductiv. Păi, pe mine nici iubiţii mei nu au răbdare să mă asculte, deşi ofer contextul unei filozzzofii (aia în care pe la jumătate adormi) proaspete şi gratuite prin care se explică sensul a cel puţin trei concepte sociale şi direcţia a nouă modalităţi de rezolvare. 9 este cifra magiei mele.

         În timp ce lumea trăieşte după regulile absurde ale viitorului, tânjind, de fapt, după un trecut care n-a fost niciodată al lor, mi se face silă de ceea ce-aş putea s-ajung. Cumva deasupra gândirii mele se contractă o ecuaţie formată din mai multe concluzii decât necunoscute şi-ajung să văd  încă din ipoteză cum entuziasmul îi ejaculat pe o perspectivă imaculată. Sunt în continuare interesată de alcătuirea mea psihologică, de aceleaşi trei părţi care se înjunghie una pe cealaltă într-un ritual realist, dar bizar, de împerechere. Într-o  cameră de zi, se strâng pe o canapea câţiva porumbei, iar bunica mea le aruncă bilele din şiragul ei, îşi rupe singurele mărgele şi le proiectează spre exteriorul corpului ei. Le vrea împrăştiate în stomacele celor mai oropsite păsări din lume. Bunica mea îneacă porumbeii cu singurul obiect pe care îl are de la mama sa. Ca să arunce bilele, îşi ridică mâna, iar cotul se simte fericit (de discutat cât de fericit poate să fie un cot), începe să scârţâie şi din sunetul ăla ascuţit se naşte mama mea care mă ţine deja în braţe şi-mi citeşte dintr-o carte de rugăciuni în care a prins deja rădăcini un arbore genealogic. Familia e un cuib în mintea ta! 

         Sunt o femeie fără pijamale care doarme din ce în ce mai puţin.