Proiecții plane. Explicație, simulare 3D. Partea 1.

Îți dai seama ce actor bun este omul după tremurul mâinilor încleştate, după osul contractat între muşchii de la picioare şi mai ales după muchia feței de pe zid, care doarme liniştită.

Omul are zile când joacă-n mintea lui roluri de boli psihice, tulburări nervoase sau paralizii spontane ce-i redau gloria pe scena mută a vieții sale. Aplaudă! Aplaudă! Câte-un nerv răbufneşte şi ustură la câte-o căzătură-n mers regulat, iar amorțeala de mai apoi îl face să-şi regrete existența, să răbufnească o altă durere şi o infirmitate de ceasuri în care îşi duce corpul în palme şi-l sprijină cu două degete cu aceiaşi muchie de față pe zid, să doarmă liniştit.

S-a supradimensionat după somn. Îi stau tălpile pe podeaua de marmură rece reglemetar staturii de biped. Întinde cu fața îndreptată spre fața lui reflectată brațele în lături şi le mişcă oval. Readuce-n față şi le trage până-n spate, de-şi vede carnea ruptă-n cap de piept, retezându-şi ultimul dram de normalitate văzându-şi coastele printr-o fâşie de piele, ca o cârpă de subțire.

Omul a fost întotdeauna actor şi amator de senzații. Tremură şi plânge, fiind sarcastic în acelaşi timp pe teme hilare şi râde în pofte sadice la discuțiile macabre. Face chip cioplit din fiecare senzație. Tratează bolile ca pe zeități. Bea apă din cer şi zice că se vindecă. E rațional de unul singur, până are spasme la nivel de percepție a realului: prea multe chipuri te văd, tu crezând că eşti de unul singur, nu-i aşa?

Poartă conversații de unul singur şi vorbeşte cu cerul, cu piatra şi cu zidul. N-are curaj să fie animal, cu adevărat Om, să regrete, să aibă spasme piele pe piele şi să-şi târască existența-n jegul vicios al zilelor de-acum. Se ascunde, îi piere nervul la o pleoapă, tobă tare la o tâmplă şi picături de miocard într-o baltă de sânge.