#reflexiv

Bărbatul, cuprins de o ușoară, foarte delicată amețeală – la naiba cu metabolismul ăsta, nici să se îmbete ca să uite nu poate –, ținea un pahar de whiskey în mâna stângă, pe care îl înclina de pe o parte pe cealaltă, astfel încât lichidul arămiu se lovea ritmat de pereții de sticlă, mimând izbirea valurilor de pietrele ascuțite din apropierea malului mării. Întunecată, de gânduri și, până la urmă, de stele și de noapte, apa sărată înghițea orice amintire pe care-o primea, la fel cum el înghițea gură după gură de alcool, cu speranța că va putea lăsa totul în urmă. Apa sărată, ștergând orice urmă de pe faleză, orice dovadă temporară a unui sentiment atemporal, orice înseamna ea. Fiecare fir de nisip ajungea una cu marea, pierzându-se în tumultul de valuri cum se pierdeau gândurile lui Samael în toxicitatea whiskey-ului. De fapt, cum spera el să le piardă. La fel cum a pierdut-o și pe ea.

Era de parcă Universul îi râdea fix în față: nu degeaba o cunoscuse pe Chloe pe faleză și nu degeaba ăsta era și locul unde a trebuit să-și ia rămas bun – pe faleză. Cu cât momentele astea deveneau tot mai clare, cu atât încerca mai tare să le înece în alcool: amintiri, gânduri, ”ce-ar fi fost dacă”... Reumplea tot mai repede paharul, pe care-l dădea pe gât aproape instantaneu, însă nu poate fugi mereu de regretele sale, nu poate să le ascundă mereu în spatele focului din gâtul său și a ochilor umezi, căci sufletul nu i se încălzește de la o multitudine de sticle de băutură. Își amintea de cum arăta când o întâlnise prima dată și se întreba dacă nu cumva o supraestimase când o comparase cu un înger, însă apoi se împiedica în zâmbetul ei, iar sentimentele pe care le simțea când ochii ei se luminau erau prea bune ca să nu aibă o legătură cu ceea ce este divin. Sau era, căci nimic nu mai este divin de când ea nu mai este aici.

Altă gură fierbinte de whiskey. Inelul de pe degetul mijlociu, de care și-ar fi dorit să poată scăpa cu ușurința cu care a scăpat-o pe Chloe din brațe, se lovea pierdut de pahar. Încă o gură de alcool. Și încă una, de parcă astea l-ar lăsa să uite odată și-odată de momentul în care, într-un final, o ținea de mână, și mergeau de-a lungul falezei, moment care îl pune să se confrunte cu mult prea multe probleme în momentul ăsta, când deja încerca să își oprească mâinile din tremurat și fruntea din pulsat. Totuși era așa de frumoasă, iar zâmbetul ăla parcă... cu siguranță îl făcea să simtă cu totul altfel de sentimente, lucruri pe care nu le-a mai trăit până acum. Și nu le-a trăit nici prea mult, căci îndată ce-a avut-o, a și pierdut-o; își dorește să fi apucat să mai facă măcar un pas pe nisip cu ea de mână.  

Ce păcat că zâmbetul ei și ochii lor sclipitori nu erau decât o amintire, ce păcat că Samael nu mai poate ignora tăietura pe care o are de atâta timp în inimă, ce păcat că marea, parcă intenționat, ștergea tot, mai puțin amintirile cu ea! Parcă, la fel de intenționat, nici Chloe nu voia să iasă din mintea lui, oricât de încețoșată ar fi fost imaginea ei. În momentele astea, cu disperare realiza și Samael că ar da orice să recapete claritatea cu care-și amintește constant de chipul ei, că, în consecință, nu-și dorește să o uite pe ea. Că ar lăsa rana asta deschisă oricât de mult timp trebuie, doar ca să nu o piardă pentru a doua oară. Se agăța de mâna ei, de parcă ar fi vrut să o salveze, să o tragă lângă el și să o țină pentru totdeauna acolo, însă realitatea era că încerca să să tragă pe sine însuși afară din cercul vicios, înecat în alcool, în care se afla. Iar cercul ăsta vicios se repeta cu fiecare val ce se spărgea de țărm.

Nici nu mai conta. Altă gură de whiskey.

Text: Diana  Foto: Diana și Matei