#pupat

pe vremea când eram în câmpul muncii româneşti

într-o mare instituţie cu vechi reminiscenţe,

am fost chemat la o şedinţă…

şedinţa se ţinea în noul sediu,

sediu impozant cu multe etaje din marmură şi sticlă, în spate la tribunalul mare,

unde ne aranjăm noi frumuşel în băncile generosului amfiteatru devenit neîncăpător,

după prietenii şi colegialităţi şi mai puţin după sexe…

eu fiind singurul…

”(…) Ce veselie! Ce avînt! Ce entuziasm!... A! Sunt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncîndu-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitînd trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfînta Libertate şi - te pupă! O!” (I.L.Caragiale, Boborul, 1896). Mi-a venit în minte acest grandios ”moment” caragialian, cînd - după victoria moţiunii de cenzură prin care pesediştii au recunoscut, cinstit, că, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, şi-au numit în guvern miniştri de toată jena - am văzut, la televizor, lungi cozi de admiratori şi admiratoare de partid în jurul lui Liviu Dragnea. Voiau să-l pupe! Să-l pupe rău! Să-şi facă poze lîngă el. Să-l îmbrăţişeze cald. Tocmai avuseseră loc iureşul vitejesc de la Mărăşeşti, bătălia de la Oituz, ofensiva decisivă de la Rovine! Cum să nu-l pupi pe marele învingător? Pe Daddy? Pe strategul care, fie şi pentru o clipă, a făcut să răsune numele patriei, al Teleormanului, al PSD-ALDE-lui, în urechile întregii planete!

(via Politică cu pupături | Andrei Pleşu | adevarul.ro)

It reminds me of kariokaspot on our pre-Christian habits:

http://asa.zamo.ca/2010/04/besoareca-feudala-si-precrestina.html

“Si lingem. La noi credinta e direct proportionala cu saliva. Mult. Lingem maini, cruci, troite, mozolim icoane, balim fragmente de cadavre, umplem de scuipat un altar de la un cap la altul, facem posta lingurita de impartasanie, pupam mortul, pupam mireasa, pupam poala popii care nu pupa poala noastra, tzocaim tot ce prindem in materie de cult. “

Sunt parinti, si alti mebrii ai familiei care aleg sa isi pupe copilasii pe gura. Nu conteaza ca au doar cateva luni, 10, 14 sau 19 ani, ofera si primesc pupici pe gura de la copiii lor. Acesti parinti spun ca acest gest li se pare incredibil de adorabil si chiar ceva absolut necesar. Un profesor de psihologie de la UCLA sustine insa ca daca acest obicei exista, trebuie neaparat sa inceteze pana…

    Prima oară a fost Mihai, prietenul unchiului Vorodin, pe care îl vedeam la bunica doar în  vacanța de iarnă. Aveam câțiva ani - vreo cinci –, iar mamaia Dina făcea cozonac o dată la două zile și mere coapte în rulă. Când venea Mihai, bunica își anina furca-n brâu, se lipea de sobă și torcea cu capul întors spre fereastră și cu baticul dat după o ureche, în direcția în care vorbeau băieții. Eu mă urcam pe umerii lui Mihai c-o bucată de cozonac în mână, el mă plimba o tură prin casă. Uneori necheza, alteori mă loveam cu capul de pragul ușii. Ca să mă împace, mă pupa o dată pe gură și îi cerea voie bunicii să mă ducă în Dealul Popii cu sania. Ieșeam toți afară, băieții o luau înainte, eu mă oboseam trăgând sania goală până la poartă. Ne întorceam acasă îmbujorați de frig și de drag. În vremea aia, erau zăpezi foarte mari și ne pupam pe gură cu toții: verișori, unchi, mătuși, bunici, nepoți și prietenii noștri. Dormeam câte cinci-șase într-un pat și mâncam din aceeași strachină. Era epoca noastră hippie și nimănui nu i se părea nepotrivit.

    Câțiva ani mai târziu a fost Dănuț cel înăltuț, băiatul vecinilor din fundul grădinii, căruia i-am spus odată c-am venit la mamaia Dina cu elicopterul lu’ tata, deși tata n-avea nici măcar mașină și nu știa să conducă decât un tanc. Ne-am pupat în păpușoi - el cu picioarele în glod, eu suită pe un bostan -, unde nu ne vedea nimeni și unde nici nu trebuia să stai de veghe.

  A treia oară a fost Marius, nepotul lu’ tanti Marița, care venea la Adâncata ca și mine, doar în vacanțe, dar care nu avea voie să iasă din ogradă decât când se odihnea bunică-sa. Era un băiat blond, cu ochii mari. Nu zicea aproape nimic, dar știa cum să deschidă gura. Odată, de Pomenirea Maicii Domnului, ne-am pupat într-un șanț până a venit noaptea. Era singura dată din an în care noi, copiii, aveam voie să aninăm la poartă bostani goliți de miez în care decupam ochi și guri și în care înfigeam lumânări aprinse. Aveam voie și să alergăm țipând, pe uliță, ca să alungăm strigoii. Numai mamaia Dina ieșise să strige-n drum după mine. 

  La Focșani (unde stăteam cu ai mei) era Mihuț, cu care mă îngrămădeam câteodată într-un perete, la subsolul blocului. Ne jucam de-a v-ați ascunselea vreo 30 de copii, eu vorbeam într-una, iar el îmi spunea că dacă nu tac îmi astupă gura. Pe vremea aia abia începuse să mă mănânce limba. Aveam aproape 12 ani și întrebam sincer „Cu ce ?”. Mihuț avea două surori mai mari - Iarina și Lina. Stăteam în același bloc, la etajul doi, iar sâmbătă seara ne adunam mai mulți la ei în sufragerie. Ne uitam la Terminator 1 sau la desene animate. Mâncam floricele de porumb făcute în ceaunul de mămăligă. Iarina îmi împletea părul în codițe, Mihuț mă pișca de picioare ori mă trăgea de șosete. Până să se termine vara, până să se întâmple orice am visat și nu știam cum îi zice, Mihuț s-a mutat cu ai lui în sudul țării. Înainte să plece, ne-am întâlnit la susbsol. M-a întrebat dacă o să-mi fie dor de el și, până să răspund m-a pupat de-a oprit timpul în loc.

  (Am rămas atunci c-o dorință necunoscută cu care nu știam ce să fac. Am început să mă uit la mine mai des, mai întâi pe semi-întuneric în geamul de la bucătărie care dădea într-o grădină, apoi în oglinda de la baie care dădea doar în perete. De fiecare dată am căzut pe gânduri, cu mâna sub buric. Habar n-aveam ce trebuie să fac, de ce, cu cine. Mi-am petrecut mai multe vineri în biblioteca județeană, citind cărți de psihologie din care nu înțelegeam decât cuvintele luate separat. În vacanța de vară, m-am mai dumirit. Trimisă iar la mamaia Dina, am găsit în biblioteca unchilor colecția completă Sandra Brown.)