#plesu

”(…) Ce veselie! Ce avînt! Ce entuziasm!... A! Sunt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncîndu-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitînd trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfînta Libertate şi - te pupă! O!” (I.L.Caragiale, Boborul, 1896). Mi-a venit în minte acest grandios ”moment” caragialian, cînd - după victoria moţiunii de cenzură prin care pesediştii au recunoscut, cinstit, că, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, şi-au numit în guvern miniştri de toată jena - am văzut, la televizor, lungi cozi de admiratori şi admiratoare de partid în jurul lui Liviu Dragnea. Voiau să-l pupe! Să-l pupe rău! Să-şi facă poze lîngă el. Să-l îmbrăţişeze cald. Tocmai avuseseră loc iureşul vitejesc de la Mărăşeşti, bătălia de la Oituz, ofensiva decisivă de la Rovine! Cum să nu-l pupi pe marele învingător? Pe Daddy? Pe strategul care, fie şi pentru o clipă, a făcut să răsune numele patriei, al Teleormanului, al PSD-ALDE-lui, în urechile întregii planete!

(via Politică cu pupături | Andrei Pleşu | adevarul.ro)

It reminds me of kariokaspot on our pre-Christian habits:

http://asa.zamo.ca/2010/04/besoareca-feudala-si-precrestina.html

“Si lingem. La noi credinta e direct proportionala cu saliva. Mult. Lingem maini, cruci, troite, mozolim icoane, balim fragmente de cadavre, umplem de scuipat un altar de la un cap la altul, facem posta lingurita de impartasanie, pupam mortul, pupam mireasa, pupam poala popii care nu pupa poala noastra, tzocaim tot ce prindem in materie de cult. “