#iarna

Fă-mă rece, fă-mă piatră

Fă-mă să mă mint că sunt mai bine.”

- Invalidă emoțional - Eligarf

Ești culmea la care tânjesc cu spaimă și genunchi timorați, neștiind când îți voi ajunge în vârf, căci ești infinit.

Ești vântul ce mi-a smuls simțămintele din poală, ce mă înfioră când le poartă dincolo de a mea menghină.

Ești personalul meu care m-a luat din neant și nu are o destinație. Nici nu avem nevoie de una.

Ești zgribulirea pământului ce mi-a făcut zidul să tremure, gânduri rătăcindu-se în ale tale crăpături.

Ești prima atingere a zăpezii, căci m-ai topit în a ta palmă și acum aparțin ei.

Ești luna care nu-mi lasă genele să se sărute, scăldându-mă-n dulce neastâmpăr.

Ești crâmpeiul de întuneric care mă așteaptă în colțul minții să mă prezint. Ești cel care mi-a ghidat pașii înspre el și înapoi, eu oarbă fiind.

Ești scara cu care îmi cobor în suflet, iar când răsar la suprafață port scântei în iriși.

Ești cel care a indicat locul puncției ca eu să-mi drenez aversiunea din trup.

Ești fiorul de pe șira spinării mele, ce mă îndoiește și mă desface, ce pe fiecare centimetru de piele înalță o emoție.

Ești ecoul vocii mele și șoapta firului de luciditate ce mă trezește din amorțire.

Ești ploaia de care alerg pentru a mă ascunde și sub care înțepenesc, căci ale tale lacrimi îmi ard țesuturi și a lor greutate o împărțim sub același cer.

Ești aglomerarea mea de visuri pe care le-ai îmbrâncit din subconștient să iasă.

Ești lumea care a penetrat al meu orizont și a creat o punte înspre a ta, nemărginită de imaginar.

Ești teama de a mă înfrunta pe mine și probabil de aceea ești ceea ce nu aș fi vrut vreodată să întâlnesc, dar îmi doream cu ardoare.

Ești sămânța de speranță pe care al meu suflet vrea s-o ude și s-o crească.

Ești curajul pe care ale mele picioare l-au încălțat.

Ești albastru ce nu poartă nostalgie, al florii care nu se uită.

Ești vara care mi te-a adus în cale, și-mi ești soartă.

Și ești iarna care astăzi te-a născut pentru a fi companion iernii din mine.

Și aș putea să-ți scriu sute de “ești-uri...” însă ești motivul pentru care mă opresc acum. nu ai fost nici pe jumătate cât te-am făcut eu să pari.

Un gri pustiu de iarnă îmi umple mintea tristă;

Un fulg- primul ce cade, spre sol zburând mă-ntreabă: "De ce tu nu iubești intensul frig de iarnă?"

"Ah! Mă lasă rece", răspund cu aroganță.

"E șters, nu vezi tu oare? Dar n-are importanță...

Doar lasă-mă să simt prin vene și prin suflet,

Că mai îngheț o dată,

Ș-apoi încep să judec...

-poems from the moon