La picioarele crucii (viI)
Thales din Argos către Empedocle,
fiul lui Miles Atenianul -
despre iubirea infinită a Dumnezeului Răstignit - bucură-te!
Fără sfârşit şi etern este drumul meu, al lui Thales din Argos, între cărările stelare, universuri şi cosmosuri; nu-mi atinge visul Pralaia; lanţul Manvantarelor fumegă în faţa mea ca ceaţa; dar nu există vreo beznă a Haosului, nu există vreo Veşnicie, unde eu aş putea uita măcar o clipă de cele petrecute de mine la picioarele crucii de pe Golgota. Voi încerca să-ţi redau ţie, Empedocle, cu graiul nedesăvârşit, omenesc, povestea plină de durere neomenească şi desăvârşită.
Când eu, Thales din Argos, îţi povesteam povestea lui Ahaşver, am ajuns la momentul când cei condamnaţi la crucificare, înconjuraţi de puturoasa turmă a oamenilor, s-au apropiat de Golgota. Pe culmea dealului câţiva oameni deja săpau gropile pentru înfigerea crucilor. Alături stătea un mic grup de saduchei şi preoţi fanatici care evident gestionau totul. La indicaţiile lor, Simon-fierarul a coborât cu greu crucea Galileeanului lângă groapa de mijloc. El şi-a şters sudoarea ce curgea şiroaie pe faţa lui şi a zis:
- Jur pe Osiris! Eu niciodată în viaţa mea nu am purtat aşa greutate… Să nu fiu eu Simon-fierarul dacă nu aş fi consimţit să port această cruce până la sfârşitul vieţii mele numai ca să pot scăpa de chinuri pe acest om blând!!
- Fii binecuvântat tu, Simon, - s-a auzit glasul încet al Galileeanului, - pentru serviciul adus Mie. Cine măcar o clipă a purtat Crucea Mea, va cunoaşte Fericirea Eternă în grădinile Tatălui...
- Eu nu înţeleg ce spui Tu, - a răspuns sincer Simon, - dar simt că nu a fost şi nici nu va fi o clipă mai bună în viaţa mea. Dar ce am făcut? Cine eşti Tu, om blând, că cuvintele tale sunt ca apa rece în deşert pentru buzele uscate?
- Destulă vorbă!, - răcni ascuţit, împingându-i pe toţi, un preot mic înrăit cu barba ciufulită şi ochi alergători de porc. – Dezbrăcaţi-i şi purcedeţi la crucificare!
Ultimele lui cuvinte au fost adresate soldaţilor romani care stăteau în semicerc în spatele posomorâtului lor centurion.
- Nu da porunci acolo unde nu comanzi, iudeule, - i-a răspuns tăios centurionul. - Soldaţii mei îşi fac datoria faţă de ăştia doi, - şi arătă spre tâlhar şi zaraf, - deoarece ei sunt osândiţi de proconsul; iar în ce priveşte nenorocitul de Nazoreu, el vă este dat vouă şi faceţi cu el ce doriţi. Mâna soldatului roman nu se va atinge de el. Dar eu voi face ceea ce trebuie să fac…
Cu aceste cuvinte centurionul s-a întors şi i-a făcut un semn soldatului din spatele lui. Acela i-a întins o tăbliţă de lemn vopsită cu roşu-aprins pe care era scris evreieşte, greceşte şi latineşte: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Centurionul a bătut-o cu o lovitură de ciocan la capătul de sus al crucii Galileeanului.
Din gurile celor întruniţi lângă saduchei şi preoţi au izbucnit răcnete de indignare înfuriată:
- Dă asta jos, soldatule, dă-o jos imediat! - ţipau ei, iar micul preot a încercat să smulgă tăbliţa, însă a fost aruncat la o parte de puternica mână a centurionului.
- După ordinul locţiitorului lui Cezar, Pilat din Pont! - a strigat el imperios şi a ridicat mâna în sus. - Dacă vouă nu vă place inscripţia, duceţi-vă la Consul şi cereţi abolirea, dar până atunci, jur pe Jupiter, nu sfătuiesc pe nimeni să împiedice soldatul roman să execute porunca primită. Apucaţi-vă de treabă! - a comandat el scurt soldaţilor lui.
Aceştia tăcuţi s-au apropiat de tâlhar şi zaraf. Primul singur şi-a aruncat hainele şi s-a culcat pe cruce, neluând nici o clipă privirea de la blândul şi sleitul de puteri Galileean, a cărui faţă era luminată de o lumină lăuntrică şi care stătea cu mâinile împreunate lângă crucea sa.
Scenă dezgustătoare s-a început cu zaraful care ţipa, răcnea şi muşca mâinile soldaţilor care începuseră să-l dezbrace.
Micul preot, refăcându-se după lovitura centurionului, se sfătuia în şoaptă cu un grup de saduchei şi în sfârşit s-a apropiat de el, a început a-i vorbi ceva repede dând din mâni şi arătând ba la tâlharul care era deja culcat pe crucea sa, ba la zaraful care ţipa. O expresie de dezgust şi dispreţ inexprimabil a trecut pe faţa bărbătească a soldatului.
- Jur pe Jupiter, - a şoptit el printre dinţi, - cât de multă josnicie se ascunde în inima ta, preotule. Cărui Dumnezeu îi slujeşti? Sânge, zici, îţi este oprit să verşi, iar să minţi, să înşeli şi să trădezi se poate? Dar ai dreptate: aceşti doi netrebnici sunt tot iudei şi în privinţa lor eu n-am ordine, iar tu eşti desemnat ca gestionar al execuţiei. Fă ce vrei, eu nu te voi împiedica.
Preotul s-a aruncat la soldaţi şi i-a oprit. Tâlharul mirat s-a ridicat de pe cruce şi se uita nedumerit la preot şi la saducheii care s-au apropiat de el. Tot aici, alături, au pus şi pe zaraful aproape gol, care se uita împrejur ca un câine laş.
- Ascultaţi, voi! - ţipând se maimuţărea înaintea lor preotul. – Vom interveni imediat pe lângă consul pentru a vă ierta, dar cu condiţia ca voi să-l executaţi pe acest hulitor, - a spus el arătând la Galileean. Noi nu avem drept să vărsăm sânge şi nu avem călăii noştri, iar romanii nu voi să-l execute, deoarece nu ei l-au judecat. Ei, consimţiţi?
Zaraful deodată a făcut un salt aruncându-se la picioarele preotului:
- Luaţi-mă, luaţi-mă! – urla el. - Eu întotdeauna vă voi sluji credincios!
Preotul dădu afirmativ din cap cu un zâmbet șiret
- Dar tu ce spui? - s-a adresat el tâlharului.
- Tu vrei să-l pironesc pe cruce? - a întrebat arătând la Galileean.
– Desigur, - a aprobat nerăbdător preotul.
Ochii tâlharului au fulgerat mânios. El a respirai adânc şi cu furie a scuipat drept în ochii preotului. Apoi s-a întors şi dând la o parte mulţimea, s-a apropiat de crucea sa şi din nou tăcut s-a culcat pe ea.
În spatele lui s-a auzit hârâitul aprobator al centurionului:
- Pe Jupiter! El ar putea deveni un soldat brav.
Preotul şi-a revenit din ofensa neaşteptată şi spuma turbării i-a acoperit buzele:
- Pironiţi-l, pironiţi-l! - ţipa el şi, apropiindu-se de tâlharul culcat pe cruce, la lovit pe cap cu piciorul încălţat în sandală.
Aici soldaţii, după seninul centurionului, l-au împins şi tăcuţi şi-au început treaba lor groaznică. N-au trecut nici trei minute şi enorma cruce cu trupul gigantic sângerând al tâlharului s-a ridicat într-un fel trist deasupra mulţimii şi cu greutate s-a afundat în groapă. Nici un geamăt n-a ieşit de pe buzele încleştate ale celui executat. Pe faţa lui strâmbată de durere străluceau luminos doar ochii, ce-l priveau fără încetare pe Galileean, iar acesta a ridicând mâna şi, de parcă l-ar binecuvânta pe tâlhar, a şoptit ceva încet.
Şi ochii mei, ochii unui iniţiat de grad superior, au văzut clar cum nişte aripi fine, abia observabile chiar pentru ochii mei, au acoperit capul tâlharului ridicat pe cruce şi cu dragoste fremătau asupra lui...
Întretimp, urâciosul zaraf deja se ostenea grăbit lângă Galileeanul nemişcat, rupând hainele de pe El. Munca-i infernală el o presura cu vorbe şi glume josnice, uitându-se chiorâş la cei din jur, căutând parcă prin purtarea lui să câştige aprobarea mulţimii.
Feţele saducheilor şi preoţilor, însă, ardeau de viclenie şi răutate, iar feţele soldaţilor erau întunecate şi posomorâte. Mulţimea se îngrămădea în jurul lui, fiind reţinută de semicercul soldaţilor.
- Arghive, - mi-a zis mie Arraim, care stătea lângă mine, - se apropie clipa Marii Jertfe. Simţi tu oare cum a amuţit de îngrozire Natura?
Şi într-adevăr, viaţa parcă clocotea numai în mulţimea de pe Golgota; restul parcă a amorţit: nu era nici o adiere de vânt, nici zbor de păsări, nici trosnitură de insecte. Soarele se făcuse roşu, iar puterea razelor lui devenise parcă mai fierbinte, sufocantă, mai înăbuşitoare. De la orizont venea o deasă şi înfricoşătoare negură...
- Priveşte, Arghive! - a răsunat din nou vocea lui Arraim.
Şi iată pe fundalul întunecat al cerului negru-albastru eu, Thales din Argos, am văzut dintr-odată nişte ochi trişti, plini de un chin atât de inexprimabil şi neomenesc, încât sufletul meu îngheţat de Frigul Marii Cunoaşteri s-a cutremurat de negrăita taină a Misterului Tristeţii Dumnezeieşti. Şi eu, Thales din Argos, al cărui spirit era aidoma liniştii stâncilor de bazalt de la fundul oceanului, am simţit cum lacrimile fierbinţi ale ochilor mei au topit gheaţa inimii mele...
Aceştia au fost ochii lui Dumnezeu, ridicat de oameni pe cruce.
Şi, ca o disonanţă urâtă şi urlătoare, a pătruns aici ţipătul zarafului, înşelat de preot şi acum cu furie chinuit de soldaţii romani...
Încă un minut şi trei cruci a împodobit culmea Golgotei...
- Este scris: „şi cu cei făcători de rele a fost numărat”, - am auzit cuvinte pronunţate lângă mine şi, întorcându-mă, l-am văzut pe tânărul Ioan care cu ochii plini de lacrimi î-l privea pe învăţătorul şi pe Dumnezeul său.
Inundat de minunata lumină a iubirii, sufletul meu n-a rezistat şi eu l-am luat impulsiv de mână. El a tresărit şi s-a uitat la mine.
- Înţeleptule elin, - a zis el, - iată unde ne-am întâlnit. Tu ai prezis aceasta, înţeleptule. Eu ştiu că tu-L iubeşti pe Învăţătorul meu. N-ai putea să-l rogi pe roman să-i dea voie Maicii Domnului meu să se apropie de cruce?
Numai m-am pornit eu să împlinesc rugămintea lui Ioan, îndată l-am văzut pe centurion apropiindu-se cu Arraim de noi.
- Acest distins etiopian, - a zis el arătând pe cel din urmă, - a venit de la Pilat din Pont cu ordinul pentru mine de a îndeplini dorinţa maicii răstignitului „Rege al iudeilor”. El mi-a spus că ea este aici cu tine, discipol al Răstignitului. Unde este ea şi ce vrea? Jur pe Jupiter! Am să fac tot ce pot şi chiar mai mult, căci niciodată sufletul meu n-a suferit ca acum când asist la această executare abominabilă a unui nevinovat… Uitaţi-vă, - şi el cu furie a arătat la grupul saducheilor şi preoţilor cu grimase dezgustătoare de-o bucurie satanică la picioarele crucii. - Uitaţi-vă! Am văzut multe în viaţa mea, dar, să mă străpungă trăsnetul, niciodată n-am văzut sânge mai dens de cel ce se varsă astăzi, şi oameni mai hidoşi decât compatrioţii tăi, discipol al Răstignitului!
Şi, întorcându-se, el a scuipat cu dezgust.
- Noi vrem să te rugăm, romane, să-i dai voie la cruce Maicii Învăţătorului meu, - a spus încet Ioan.
- Şi ea să audă toate intimidările şi batjocurile ce cad pe capul fiului ei suferind din partea acestor copii ai Tartarului? - a întrebat romanul. – Eu, însă, am să vă ajut. Cheamă aici femeia şi vino cu ea şi tu.
Şi centurionul s-a apropiat de cruce.
- Destul! - a strigat el răsunător. - Treaba voastră e executată. „Regele” vostru e spânzurat pe cruce. Duceţi-vă de aici. Daţi loc lacrimilor sacre ale maicii!
Privind înfuriaţi la centurion şi murmurând nemulţumiţi, s-au retras de la cruce saducheii şi preoţii.
Cu pas încet, rezemată de mâna lui Ioan, s-a apropiat de cruce Femeia, învelită în năframă, şi cu plânsul mut a căzut la picioarele însângerate ale Răstignitului.
Cu Dumnezeiască blândeţe au privit în jos ochii lui Dumnezeu care suferea chinurile omului.
- Ioane, - s-a auzit vocea lui înceată, - îţi dau ţie pe Maica Mea. Dă-o lor!... Maică! Coboară-Te de pe înălţimile Tale şi du-te la ei...
Şi din nou s-au ridicat ochii Mântuitorului şi s-au oprit pe grupul pe care-l formam noi: eu, Thales din Argos, Arraim şi centurionul.
Involuntar l-am privit pe Arraim. Aţintind ochii asupra Mântuitorului, cel mai puternic Mag de pe pământ, era tot avânt şi aspiraţie. Eu am înţeles că doar un singur semn de pe cruce şi totul din jur ar fi fost incinerat de îngrozitorul Foc al Spaţiului...
Şi încet, încet s-a auzit de pe cruce:
- Tată! Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac…
Jos s-a aplecat la acest reproş capul lui Arraim, marelui Mag al planetei.
- Jur pe Jupiter! - a şoptit mirat lângă mine centurionul. - El le iartă lor. Adevărat el este Fiul lui Dumnezeu.
Eu, Thales din Argos, cu nesaţ urmăream toate, deoarece inima mea era umplută peste măsură, în loc de Frigul Marii Cunoaşteri, de torentul iubirii Dumnezeieşti. Şi am văzut eu cum ochii lui Dumnezeu s-au îndreptat spre tâlhar, care suferind chinuri inexprimabile nu îşi rupea privirea de la Domnul. Parcă un geamăt sau mârâit a fost răspunsul la privirea lui Dumnezeu.
- Unde este Împărăţia ta, Rege răstignit? - s-a rupt dureros din pieptul sfâşiat al tâlharului. - Oriunde vei fi tu, Blândule, ia-mă şi pe mine cu Tine!
- Chiar azi vei fi cu mine în Împărăţia mea, - s-a auzit răspunsul încet de pe cruce.
Şi din nou am văzut eu cum aripile nevăzute au fremătat deasupra capului primului ales al lui Dumnezeu - tâlharul de la drumul mare, şi o umbră s-a aşezat pe faţa lui. El a răsuflat adânc şi capul i s-a aplecat pe piept.
- Jur pe Jupiter, - a şoptit nedumerit centurionul care stătea lângă mine, - ce lucruri minunate se petrec astăzi. Dară el a şi murit!
- Priveşte, Arghive, - mi-a zis mie Arraim, şi mâna lui s-a aşezat pe umărul meu.
Şi iată negura, care demult se acumula la orizont, s-a apropiat şi mai mult şi s-a făcut mai întunecoasă. Şi eu, Thales di Argos, am văzut cum din ea au crescut două aripi gigantice negre, asemănătoare aripilor de liliac, cum s-au deschis doi ochi mari de culoare roşie ca sângele, cum s-a conturat o faţă mândră, puternică ca răsuflarea Haosului, cu triunghiul răsturnat asupra ei, şi iată acest necunoscut şi dureros „ceva” s-a lăsat asupra Golgotei.
Şi în întuneric a răsunat un trăsnet teribil, şi pământul i-a răspuns cu un cutremur.
S-a auzi mugetul mulţimii omeneşti care, cuprinsă de groază, s-a aruncat în fugă prin întuneric apucând fiecare în ce part nimerea, căzând în găuri şi gropi, răsturnându-se şi călcându-se unii pe alţii.
Iar ceaţa neagră s-a înghemuit într-un corp rotund gigantic, ca un corp de Şarpe, şi s-a târât încet spre Golgota, o, minune din minunile Cosmosului! Capul cu ochii roşii ca sângele s-a aplecat la picioarele însângerate ale Răstignitului şi urechile mele, urechile marelui iniţiat, au auzit o armonie specială a Haosului, care parcă se ridica cu îndepărtate bubuituri de tunet din bezne nevăzute ale Creaţiei. Aceasta a fost vocea Întunericului însuşi, vocea Marelui Stăpân al Materiei Nerevelate în Duh. El a zis:
- Luminate Frate! Tu mi-ai luat servitorul la Tine, ia-l dară şi pe Stăpânul lumii...
- Ei vino, Suferindule! – slab a răsunat răspunsul de pe cruce.
- Şi sămânţa femeii a zdrobit capul Şarpelui! - am auzit şoapta metalică a lui Arraim. - S-a făcut Marea Taină a Împăcării. Priveşte, Arghive!..
Şi atunci în faţa ochilor mei s-a desfăşurat un tablou atât de minunat, pe care niciodată nu am să-l mai văd, chiar dacă bilioane de mari cicluri de creaţie ar trece prin faţa mea. S-a aprins Lumină Mare şi snopul ei, larg ca orizontul, s-a ridicat spre cer. Şi în snopul acestei Lumini eu am văzut capul Răstignitului de o frumuseţe dumnezeiască, străluminată de o atare expresie nespusă a Dumnezeieștii Iubiri, încât chiar corurile arhanghelilor nu o pot reda.
Şi iată, alături de capul lui Dumnezeu, care părăsise trupul, s-a proiectat un alt cap, de o frumuseţe desăvârşită, dar una omenească. Nu s-au şters încă de pe el semnele marii suferinţe, nu s-au dus încă cu totul semnele luptei cosmice, dar ochii nu mai erau roşii ca sângele, ci luceau ca adâncul cerului de miază-zi şi ardeau de iubirea necunoscută oamenilor, îndreptată spre Christos Învingătorul.
- Naşterea noului Arhanghel, - a şoptit Arraim.
Şi tot aici, între aceste două gigantice figuri, palpita un snop de lumină albă, care cu bucurie aluneca lângă pieptul Domnului. Acesta era sufletul eliberat al tâlharului de pe drumul mare al Tyrului.
Şi parcă coarda unei harpe gigantice s-a rupt în ceruri, şi-un sunet încet a trecut deasupra Pământului:
Şi s-a târât de pe colină corpul Şarpelui decapitat, împrăștiindu-se în spaţiu. S-a făcut mai luminos.
Tulburat de cele întâmplate, m-am apropiat de cruce împreună cu Arraim şi ridicând ochii spre Cel Răstignit I-am văzut ochii, încă vii, însă în ei nu mai era duh. Aceasta era doar firea omenească, suferindă, nemărginit de bună, nemărginit de iubitoare, nemărginit de iluminată, însă doar umană. Duhul a părăsit-o, lăsând-o la ultima singurătate chinuitoare. Şi firea omenească a gemut:
- Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
- Jur pe Jupiter! Eu nu mai pot suporta! - a ţipat răguşit lângă mine centurionul şi smulgând din mâna unui soldat palid ca moartea o suliţă, cu forţă a înfipt-o în coasta Răstignitului.
- Fie că îmi calc jurământul, micşorându-i chinurile, - a zis centurionul aţintind asupra mea privirea-i aproape nebună, - dar la ce am fost martor azi n-ar fi putut suferi nici August în persoană! Ce negură a fost asta, ce voci, cine era cel executat? Spune-mi, înţeleptule etiopian! - cu vocea tremurătoare s-a adresat el către Arraim.
- Tu singur, nu de mult ai spus, soldatule, acela era Fiul lui Dumnezeu, - i-a răspuns Arraim.
Nedumerit mişcând mâinile, brutalul roman, cu expresia unei chinuitoare, nesoluţionate întrebări se uita la faţa deja învăluită de umbra morţii a Galileeanului.
Eu încet m-am întors şi am privit peste tot în jur. Numai doi soldaţi palizi şi speriaţi de moarte erau în picioare, restul erau culcaţi cu feţele la pământ. Mulţimea era plecată. Nu departe era rostogolit cadavrul micului preot cu faţa acoperită de spumă sângeroasă. Lângă Crucea Domnului era tot aceeaşi femeie, lipită la picioarele Răstignitului, şi Ioan, adâncit în rugăciune, trist, dar iluminat. Chiar în faţa crucii era figura puternică a soldatului roman, cât şi doi fii ai înţelepciunii: eu şi Arraim. Iată care era mediul ultimelor momente din viaţa lui Dumnezeu pe Pământ.
În corpul nefericitului zaraf încă licărea viaţă. Centurionul revenit stăpân pe sine a dat soldului ordin să-i zdrobească fluierele picioarelor, iar singur gânditor s-a dus deoparte.
În acest moment din tufele din apropiere au început să apară feţele palide de femei şi ale discipolilor Galileeanului. Am recunoscut-o pe Măria din Magdala şi pe Petru. Văzându-mă pe mine, Măria a alergat la mine şi plângând m-a întrebat:
- Eline înţelept! Oare El a putut muri?
- El va învia, Mărie, - am răspuns eu, văzând chinurile ei şi am înconjurat-o cu căldura înţelepciunii mele.
Ea a tresărit şi s-a îndreptat:
- Eu ştiam asta! Îţi mulţumesc, înţeleptule, - a şoptit ea şi apropiindu-se de Cruce s-a lipit de picioarele Celui Răstignit.
Centurionul privea distrat această scenă.
- Jur pe Jupiter! Eu nu ştiu ce să fac, - bombănea el.
- Nu te tulbura, viteazule soldat, - i-a zis Arraim luându-l de mână. - Eu cunosc toate intenţiile onorabilului Pilat din Pont, care îmi este prieten, şi crede-mă că indulgenţa ta faţă de femei şi de ucenicii Răstignitului nu va fi condamnată de el. Eu ştiu că el dă trupul Lui veneratorilor Săi.
- Îţi mulţumesc, etiopianule, - i-a răspuns centurionul, ştergând sudoarea ce-i curgea şiroi pe faţă. - Oare nu poţi să-mi spui de la cine pot afla mai amănunţit cine a fost Răstignitul şi ce înseamnă cuvintele «Fiul lui Dumnezeu» pe care fără voia mea le-a pronunţat limba mea? Şi ce fel de minuni sunt acestea ale căror martor am fost eu azi?
Arraim l-a privit gânditor:
- Să nu pierzi din vedere pe discipolul acesta, - şi-l arătă pe Ioan. - El îţi va povesti totul şi vei afla cine a fost Răstignitul.
- Şi vei fi primul creştin răstignit pe cruce, - a adăugat el în şoaptă, adresându-se mie. - Să plecăm de aici, Arghive, - a zis el tare, - ca să nu fie ochi de prisos care să privească exprimarea tristeții Maicii.
Noi încet am început să coborâm de pe culme. Ici şi colo erau încă culcaţi oameni care nu îşi reveniseră din spaimă. Câteva case s-au ruinat din cauza cutremurului. Cerul s-a curăţat un pic, dar noaptea deja îşi aşternea vălul asupra pământului, care încă se mai cutremura din când în când.
În depărtare am văzut un grup de oameni care se grăbeau. Între ei am recunoscut barba mare şi albă a înţeleptului Iosif din Arimateea.
Penultimul acord al Marelui Mister Cosmic se termina. Începea ultimul - Cel Grandios.
Pacea să fie cu tine, Empedocle!
