MARIA. De vorbă cu Maica lui Dumnezeu (v)
Thales din Argos către Empedocle,
fiul lui Miles din Athena:
de Înţelepciunea Etern Tinerei
Fecioare Maria - bucură-te!
Odinioară, Empedocle, eu nu am găsit de cuviinţă să-ţi comunic că n-am părăsit Palestina de îndată, după ce întâlnirea din grădina Magdalei a umplut inima mea de Frigul Marei Previziuni.
Eu, Thales din Argos, am simţit cu toată fiinţa mea, că adâncile taine ale unirii între Catapeteasma de Foc şi manifestarea existenţei în Cosmos nu sunt încă bine însușite de înţelepciunea mea, că taina întrupării lui Dumnezeu în chip de om nu poate fi concepută de mine până când eu n-am să înţeleg Izvorul Vieţii care a produs în lume acest trup dumnezeiesc.
Simţeam necesitatea să pricep aceasta căci înţelegeam - cât de înfricoşător n-a fost Frigul Marii Viziuni care a îngheţat înţeleapta mea inimă, dar Abisul Înţelepciunii de pe drumul meu cosmic trebuie să fie cercetat pe deplin. Marele Iniţiat nu putea să rămână la jumătate de drum.
Erau liniştite şi goale străzile încurcate, strâmbe şi colbăite ale Nazaretului, când eu, Thales din Argos, am păşit pe ele în lumina tainică a răsăritului Selenei. Casele mici, ce adăposteau populaţia paşnică, erau înconjurate de măslini. Eu, Thales din Argos, nu aveam nevoie să întreb pe cineva despre drum, deoarece vedeam un stâlp de lumină palidă-albăstruie care se ridica deasupra unei căsuţe mici drept în cer şi se pierdea acolo în drumurile stelare. Aceasta era o lumină de nuanţă deosebită, proprie izvorului unei Mari Vieţi, lumina Zeităţilor Feminine, lumina care împodobea capul Etern-Tinerei-Fecioare-Maici din Atlantida şi care înconjura apariţiile Divinei Isida din Sanctuarele Thebei.
Încet dar hotărât am bătut la uşa acelei căsuţe. Uşa s-a deschis îndată, iar pe prag s-a ivit o femeie înaltă, zveltele forme ale cărei se pierdeau în cutele largi ale unei simple rochii albastre. Faţa ei era ascunsă sub o groasă muselină feniciană.
- Ce doreşti tu, călătorule? - a răsunat vocea ei de un timbru jos, care a reînviat imediat în memoria mea sunetul coardelor de argint ale sistrumului din templul Divinei Isis.
- Eu sunt străin, Maică, - am răspuns eu. - Caut un adăpost să mă odihnesc şi să mănânc ceva. Este în obiceiul copiilor lui Adonai să primească un călător obosit la oră atât de târzie?
- Eu sunt numai o sărmană văduvă, străine, - s-a auzit un răspuns încet. - Învăţătorii în sinagogă condamnă femeile singure care primesc străini, iar eu sunt singură, deoarece fiii răposatului meu soţ lucrează pe câmpurile din apropierea Betleemului la nişte saduchei bogaţi, iar Unicul meu fiu..., - aici femeia s-a oprit, - a plecat la Ierusalim. Dar n-am curaj să te refuz, călătorule obosit, şi dacă o cană cu lapte de capră şi o azimă te vor îndestula, atunci...
- Atunci eu voi chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra Ta, Maică, - am răspuns eu. - Câteva zile în urmă L-am văzut pe Fiul Tău, Maică, şi am vorbit cu el...
- Tu ai vorbit cu El? Ce el... - Ea brusc s-a pornit spre mine, dar îndată se opri. - Iartă-mă, călătorule. Iartă o mamă care este îngrijorată pentru Unicul ei Fiu. Intră, odihneşte-te şi mănâncă...
Eu, Thales din Argos, am intrat în mult prea modesta locuinţă a Maicii Domnului. Două bănci, o masă mare, un pat sărman de stuf în colţ, un fus lângă o fereastră strâmbă şi un opaiţ vechi pe o policioară mică în colţ - iată toată podoaba Noului Templu in care am intrat eu, Thales din Argos.
În grabă a pus Ea pe masă o cană mare de lut cu lapte şi o turtă, neagră din pricina cărbunilor ce se lipiseră de ea, şi, închinându-se, a spus:
- Primeşte, călătorule, şi gustă pâinea noastră...
M-am închinat şi eu şi, aşezându-mă la masă şi privind-o pătrunzător pe femeia din faţa mea, am spus:
- Binecuvântată fie pâinea Ta, Maică, iar din laptele Tău eu am băut deja...
- Tu ai mai fost cândva la noi, străine? - a întrebat Ea.
O nouă înfricoşătoare enigmă a existenţei Negrăitului a răsunat pentru mine din gura Ei.
Dar oare eu, Thales din Argos, marele iniţiat al Thebei, care poartă simbolul Farului Eternităţii pe frunte şi Frigul Marii Premoniţii în inimă, să mă retrag în faţa tainelor existenţei? Mi-am încordat puterile şi am înconjurat-o cu căldura Înţelepciunii mele care a acoperit suflarea Maicii Isis…
Femeia a tresărit şi s-a aşezat pe bancă în faţa mea.
- Tu ai chemat binecuvântarea lui Dumnezeu asupra casei mele, străine, - a spus Ea, - aşa şi este, căci eu îndată am simţit linişte în inima mea. Tu L-ai văzut pe fiul meu şi ai vorbit cu El?
- Da, eu L-am văzut şi am vorbit cu El, Maică, - am răspuns, - şi El m-a binecuvântat. Ce înseamnă chemarea mea, sărman vierme ce sunt, a binecuvântării Divine asupra casei Maicii lui Iisus, dulgherul din Nazaret, în comparaţie cu binecuvântarea Lui?
Femeia a tresărit din nou.
- Tu... tu ai crezut în El, străine? El te-a luat în mijlocul ucenicilor Lui? - a întrebat Ea încet, dar impulsiv.
- Nu Maică, - am răspuns eu. – Eu n-am crezut în El, deoarece eu L-am recunoscut şi nu pot să fiu discipolul Lui, căci până azi şi în veci sunt şi voi fi doar un sărman rob al Lui…
- Ciudate sunt vorbele tale, străine, - după o tăcere a rostit Ea. - Pe faţa ta, însă, eu citesc înţelepciune şi suferinţă enormă, iar inima mea, inima sărmanei văduve, te compătimeşte şi mă atrage spre tine. Spune-mi, străine înţelept, cine socoteşti tu că este fiul meu?
- Dar tu însăşi drept cine-L socoteşti, Maică? – întrebasem şi eu, Thales din Argos.
Femeia a oftat şi începu a aşeza cu degetele colţurile vălului Ei.
- Tu, străine, - a zis Ea, - parcă ai adus într-aici suflarea fiului meu... El parcă este aici... Şi plină îmi este inima mea de încredere faţă de tine... Toată viaţa mă chinuie întrebarea pe care mi-ai pus-o şi - crezi tu, străine - câteodată dezlegarea ei mă îngrozeşte. Cine e Fiul Meu? Parcă eu ştiu asta, străine? Parcă raţiunea mea slabă de femeie e în stare să priceapă tot ce s-a întâmplat pe drumul vieţii mele modeste?
Şi, cu şoapte grăbite abia auzite, Ea începu a-mi reda mie, Thales din Argos, cuvinte simple despre copilăria ei curată într-o familie cu părinţi simplii, neprihăniţi, despre nevăzutele voci care neîncetat îi şopteau cuvinte stranii şi minunate, despre visele Ei neobişnuite, despre arătarea luminosului tânăr cu aripi care i-a vestit Vestea cea Bună, despre căsătoria Ei imaculată şi despre feciorelnica naştere a Fiului, căruia la naştere i s-au închinat trei bărbaţi cu aspect regesc…
- Ei semănau cu tine, străine, - a spus Ea, - nu la faţă, nu, dar cu marea pace care adia de la ei şi prin trăsăturile înţelepciunii pe care o văd şi la tine... Doar că pe faţa lor n-au fost cute de mare suferinţă, străine călător necunoscut.
- Dar ce a fost mai departe?
Şi din nou au curs povestiri despre înţelepciunea timpurie a Minunatului Copil, despre minunile ce se făceau în jurul Lui şi de El personal, despre marea Lui dragoste faţă de tot ce există... Numai părea că una nu înţelegea Maica însăşi: negrăita iubire cosmică pe care Ea însăşi o pune în cuvintele Ei despre Fiul Ei... Şi în agitaţia vorbirii a dat Ea la o parte vălul de pe faţa Ei şi - fie binecuvântat numele Etern-Tinerei-Maici-Fecioare! - eu, Thales din Argos, am văzut minunatele, frumoasele trăsături ale feţei şi ochii ale căror adâncime a împrăştiat îndoielile mele, dar parcă au mai adâncit bezna enigmei ce se desfăşura înaintea mea.
- Maică! – i-am spus eu. - Oare nu crezi că Fiul Tău este Mesia, cel prezis de prooroci şi de Moise? Dar se prea poate, - am adăugat eu încet, - şi mai mare decât Mesia?
Femeia s-a uitat la mine speriată.
- Dar... dar El este om, străine, - a şoptit Ea nedumerit.
- Dar şi Tu eşti o simplă femeie, Maică, - am răspuns eu. – Doar şi Tu cu nimic nu Te deosebeşti de surorile Tale. Ori poate, Maică, nu mi-ai povestit totul?
Femeia, stingherită, a plecat capul.
- Numai un lucru, - a spus Ea, - tulbură inima mea, străine. - Eu sunt o evreică foarte credincioasă care împlineşte cu stăruinţă totul ce este prescris de Lege şi învăţătorii noştri, ... dar visele mele mă neliniştesc...
- Eu sunt tălmăcitor de vise din Egipt, - am zis eu repede. - Povesteşte-mi visele Tale, Maică, şi eu voi încerca să le tălmăcesc...
- Aşa?! - a exclamat bucuroasă Femeia. - Binecuvântată fie venirea ta, străine. Poate tu vei ridica greutatea necunoaşterii de pe sufletul meu...
Şi sfios, de parcă-i era ruşine, Ea a început a-mi povesti visele Ei. Din primele Ei cuvinte aurora Marii Înţelegeri s-a aprins în raţiunea mea. În faţa privirii mele spirituale treceau, în zgomotul stihiilor cosmice şi suspinele lumilor emergente, tablouri de nedescris şi grandioase ale vieţii Atotputernicei Marii Zeiţe care hrănea cu pieptul Ei noi şi noi Universuri, călcând cu putere cu Divinul Ei călcâi sfărâmăturile celor vechi, Zeiţă care orânduieşte existenţa întunecatelor bezne ale Haosului, Zeiţă care asculta rugăciunile a sute de bilioane de ţări, popoare, omeniri şi evoluţii, Zeiţă care porunceşte legiunilor de duhuri luminoase, de strălucitoarele priviri ale căror fuge Stăpânul Întunericului, Zeiţă care a auzit vocea mea - a Marelui Hierofant al templului Eternei Tinerei Maici Fecioare...
Şi minunat mă simţeam eu, Thales din Argos, ascultând povestirile acestea rostite cu buzele tremurătoare ale unei simple, sărmane şi modeste văduve a unui dulgher din Iudeea...
- Spune-mi, Maică, - am întrebat eu, - ai spus Tu vreo dată despre visele acestea Fiului Tău?
- Am spus, - a răspuns Ea abia auzit.
- Şi ce-a spus El, Maică?
- Straniu a fost răspunsul Lui, - a zis Ea. El mi-a spus afectuos: «Uită, Maică, deocamdată, minunatele tale viziuni. Însă nu este nici un păcat în ele, deoarece sunt de la Dumnezeu.» Şi încă a mai spus El aşa: «Când se va termina crucea ta, maică, pe care ai primit-o pentru mine, te vei întoarce în viaţa visurilor tale…» Dar ce mai înseamnă şi asta, eu nu ştiu…
- Spune, Maică, - iarăşi am întrebat eu, - oare nu mă ţii Tu minte de prin viziunile Tale?
Femeia m-a privit cu atenţie şi gânditor şi-a îndreptat privirea în colţul întunecat al cocioabei.
- Cum numai ai intrat tu, străine, - încet a zis Ea, - am simţit că nu-mi eşti străin. Dar tot în zadar până ce-o fi răscolesc în memoria mea... Dar… stai... aşteaptă… - Şi deodată Ea m-a pătruns cu privirea-i fără fund. - Ce au însemnat cuvintele tale că tu ai băut deja din laptele Meu?
Şi Ea a sărit din loc fără să ia de pe mine privirea în care ardeau miriade de sori.
M-am ridicat şi eu, Thales din Argos, înţelegând că s-a apropiat marele şi înfricoşatul moment al biruinţei Luminii asupra întunericului, a Spiritului asupra Materiei, a Cerului asupra Pământului, a Zeiţei asupra femeii.
- Stai, Mi-aduc aminte, - încet spunea Femeia, - şi încet au răsunat din colţurile întunecate ale cocioabei sunetele gingaşe ale sistrumului şi clopoţeilor de argint. - Văd... templu... Eu... şi tu, prosternat la picioarele Mele, credinciosul Meu slujitor... Alt templu... şi iar tu, mare şi înţelept... Tu... tu... bei laptele Meu, Thales din Argos, credinciosul Meu rob!..., - a izbucnit din gura-I ca nişte acorduri răsunătoare şi în acest moment am căzut la picioarele Marii întrupate Zeiţe Isis...
Mult am stat eu, Thales din Argos, prosternat, neîndrăznind să ridic capul, deoarece m-am socotit nedemn a privi faţa Zeiţei care se redeştepta. Iar sunetele frumoase ale melodiilor nepământeşti tot se lărgeau şi creşteau şi doar din când în când mi se părea că în ele domină acum un sunet măreţ dar trist şi dureros, de parcă întreg Cosmosul se jeluia lui Dumnezeu de orfelinajul său după plecarea, nu se ştie unde, a Zeiţei-Mamă.
- Ridică-te, Thales din Argos, ridică-te iubitul meu slujitor, - a murmurat de asupra mea vocea Zeiţei. - Ridică-te şi stai. Uită Cerul, căci aici nu suntem pentru Cer, ci pentru Pământ...
Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi m-am aşezat. Totul era ca şi mai înainte: cocioaba, colţurile întunecate, modesta femeie îmbrăcată în haina aspră şi închisă cu vălul pe faţă.
- În adevăr, minunată este soarta ta, Arghive, - continua Isis-Maria. - Când te-am hrănit cu laptele Meu, Eu însămi nu ştiam că îţi este sortit să joci un rol în faptele şi viaţa Mea: să apari în momentul când trebuie să se sfârşească visul Meu pământesc. Dar el s-a terminat şi de acum ştiu că aproape este ceasul pentru care am şi venit pe Pământ. Tu ştii despre care ceas vorbesc, Arghive, acesta este anume ceasul cela, din previziunea căruia a îngheţat inima ta înţeleaptă şi plină de bărbăţie, fiu al Elladei. Se apropie Marea Jertfă. Şi azi am înţeles despre care sabie, ce trebuie să treacă prin sufletul Meu, mi-a vorbit prorocul, când Eu am păşit întâia oară pe treptele Templului lui Adonai... Înfricoşător lucru este, Arghive, să ai aici pe Pământ inima unei mame iubitoare, dar încă şi mai înfricoşător este de a o ilumina cu conştiinţa divină... Iată, deci, despre ce Cruce Mi-a vorbit Acela pe care îl socotesc Fiul Meu... Iată de unde această Mare Dragoste care leagă inima Mea de manifestările Negrăitului.
S-a aşternut tăcerea. Jos era aplecat capul Isidei-Maria, gânduri divine se învârteau în jurul frunţii Ei acoperite de văl.
- Arghive, - a continuat Ea încet. - Ţi-a revelat oare ţie înţelepciunea ta de ce anume eu acum sunt o simplă femeie, sub acoperământul căreia nimeni, afară de trei, iar acum şi tu, Hierofant din Egipt, nu o recunoaşte pe Zeiţa-Mamă? Dumnezeiescul Meu Fiu trebuia să vină pe Pământ ca om, deoarece numai un om poate salva omenirea, şi de aceea i se cădea să se nască dintr-o mamă pământeană. Nimic, însă, nu trebuia să tulbure văzul şi mintea oamenilor la ivirea Dumnezeului în chip de om. Şi iată, Eu, după voia Negrăitului, am luat chip de om... Mai mult ca atât, Arghive, eu am consimţit chiar să-mi dau conştiinţa mea, schimbând-o pe conştiinţa unei femei simple pământene, până când voi avea nevoie de puterea şi forţa unei Zeiţei pentru a împlini misiunea ce Mi s-a încredinţat. Şi acum Eu nu voi da putinţă nimănui să observe deşteptarea Mea. Rămân aceeași Mărie până la sfârşitul zilelor mele pământeşti care nu se va deosebi cu nimic de sfârşitul oricărui om... În viaţa fiecărei Fecioare-Maici, care naşte un Pământ nou sunt, Arghive, astfel de momente când Ea, îndeplinind înalta-I misiune, absoarbe în sine toată tristeţea şi mâhnirile a toate născute de Ea, şi pentru acest moment este nevoie de toată puterea şi toată înţelepciunea Ei ca să rămână într-adevăr Maică a toate cele ce există, căci numai născându-L pe Dumnezeu cunoşti întreaga Dragoste a lui Dumnezeu care până atunci dormitează paşnic pe câmpiile Raiului Celui Prea Înalt, în grădina Maicilor Dumnezeieşti... Când acel înfricoşat moment va veni, să fii acolo, Arghive, lângă Mine. O, nu ca să Mă ajuţi, deoarece Mie nu-mi va ajuta nimeni şi nu trebuie să mă ajutate, dar pentru ca mare ta înţelepciune să devină şi mai mare de la vederea a două Jertfe Dumnezeieşti... Iar acum, Arghive, încordează-ţi înţelepciunea şi evocă în faţa Mea imaginea Fiului Meu, deoarece Eu, redeşteptată din somn, am nevoie de încurajarea privirii Lui... Eu nu am dreptul să ies cu ceva din limitele putinţei unei femei pământene obişnuite...
Şi eu, Thales din Argos, m-am ridicat şi poruncitor am apelat la duhurile viclene de reflecţie, ordonându-le să trimită imaginile noastre în spaţiu, iar împreună cu ele am trimis şi săgeţile de foc ale gândurilor mele. Ca viforul au început a se învârti tremurând în jurul nostru reflecţiile drumurilor, câmpiilor, grădinilor, copacilor, satelor... s-au cutremurat şi s-au oprit.
Şi iată am zărit noi un măslin singuratic în mijlocul câmpiilor înverzite. Câţiva oameni liniştit dormeau lângă copac. Unul, însă, şedea nu departe aplecat la o piatră. Acesta era El – Fiu şi Dumnezeu. Cu o afecţiune lină, adevărat dumnezeiască, privea El la Maica Sa...
- Binecuvântarea Tatălui să fie cu Tine, Maica Mea deşteptată, - a zis El. - Se împlineşte ce-a fost dat din veac Pământului acesta. Vino la Ierusalim, Maică. Se apropie ţinta drumului crucii noastre...
Şi privirea Lui Divină s-a oprit la mine.
- Tu ai îndeplinit totul ce trebuia să faci, înţeleptule fiu al Pământului, - a spus El. - Termină căile călătoriei tale pământeşti, căci atât de mari sunt tainele ce ţi s-au descoperit, încât Pământul nu te va putea purta, Arghive. Eu văd pe spinarea ta aripile care se deschid, fiu al Elladei. Vei zbura de la stea la stea şi Semnul Crucii Mele îl vei duce la marginile Creaţiunii. propovăduind Numele Meu şi Numele Maicii Mele…
El a întins mâinile Lui în semn de binecuvântare şi viziunea a dispărut.
Şi din nou eu m-am prosternat în faţa Maicii Isida.
- Mare Maică! - am spus eu. – Totul ce eu am şi totul ce voi avea, totul aduc la picioarele Tale, Mare Maică a tot ce există, căci totul este dat de laptele Tău. Maică, marea viziune a îngheţat inima mea şi raţiunea mea şi iată eu văd că sunt complet sărac şi nu am nimic şi nu am nevoie de nimic...
Isis-Maria cu afecţiune m-a atins cu mâna:
- Ridică-te, Thales din Argos. Clipa aceasta a marii suferinţe Eu am prevăzut-o în sanctuarul din Theba, închinat Mie. Ridică-te, slujitorul Meu, robul Negrăitului Dumnezeu. Ceea ce a spus Fiul Meu trebuie să se împlinească. Dar niciodată, nici un fel de aripi de-ale tale nu te vor îndepărta de la iubirea şi de la suflarea Mea, Arghive... Iar acum pleacă la drum, înţelepte fiu al Elladei. Încă o dată ne vom întâlni la picioarele Crucii Fiului Meu...
Şi eu am plecat. Şi erau tăcute câmpiile, şi erau tăcute drumurile, şi încet Selena îşi trimitea lumina ei slabă, şi toate acestea se oglindeau în luminiţe reci în inima îngheţată a călătorului singuratic care purta în pieptul lui înfricoşata înţelepciune a viziunii...
Şi numai undeva în înălţimi, sub bolta albastră, încă răsunau coardele sistrumului nevăzut, de parcă îngerii Celui Negrăit, păzind pacea întrupatei Maici Isis, le atingeau cu aripile.
