#impacare

Disperat, un etern regret, mă înțeapă în tâmplă. Te-am căutat în pântecul prezentului nostru. Am găsit un trup cioplit, un zâmbet lasciv și cuvinte ce îmi dansează pe răni și îmi zugrăvesc regrete colorate în obraji. Te simt pierdut, un inamic apatic pietruit într-un timp mort, un furt mascat a unei fericiri timpurii, un gând sacrificat pe rug. Surâsul tău e mut, mă lupt cu monosilabe surde și mă îmbăt cu note muzicale dulci. M-am poticnit, am pierdut pași, m-ai îmbrățișat duios, îmbolnăvindu-mi subconștientul cu vocea ta și sufletul cu ochii tăi veninoși. Ne zâmbim orbește, ne prăfuim existența în speranțe și ne proiectăm fericirea pe stele căzătoare. Nu am înțeles destinația în care ne aflăm, cum iubești să ne îmbraci în noroi și cuvintele tale otrăvite de indiferență, mă amețesc. Timpul ne ascultă, e trist că ne-a lăsat să ne păcălim singuri, să ne pariem emoțiile la poker și să rămânem săraci. Arme îți sunt literele, construiești ziduri reci ce par că au puls, se zbat puternic și pare că acesta-i ultimul atac, dar liniștea ne sărută din nou. Vibrăm din nou pe același vers. Cheia sol. Ne trezim la începutul unui drum cunoscut, dar sfârșitul acesta are gust a scorțișoară. Încerc să îți cântăresc fiecare atingere, să mă prind în teatrul tău amator și să mă îmbolnăvesc de mirosul înțepător al aceluiași început. Un eșec divin.. „Vocea ta mă doare, vorbele-ți sunt gloanțe.” – Deliric