#simonastefania

– Îmi ești mult prea costisitor emoțional, îmi măturiseai în timp ce o urmă de tristețe ți se prelingea pe buze.

Ambiguitatea emoțională cu care violent ai îmbrățișat-o, s-a dovedit a fi fatală. I-ai hrănit existența cu emoții infantile, i-ai sărutat coapsele în respirații avide, dar nu ai fost capabil să îi satisfaci gândurile hămesite. I-ai adorat parfumul pielii, ușor pătat de aroma înțepătoare a haosului ce-l poartă în vene mult prea intim pentru incompetența ta emoțională. Amprentele ei, poem erotic pe pielea prezenței masculine, amprentele tale, picături acide de regret ce par că încă îi ard în privire. Pare că cerul nocturn încă îi cerne cromatica ta carnală în gânduri, însă refuzul ei de a-ți descompune existența în fărâme de amintiri începe să se altereze. Liniștea nu mai are mirosul tău sau poate nu l-a avut niciodată pe de-a-ntregul. Pentru ea, rămân unica prezență masculină aptă să o pătrundă profund până în momentul în care sufletul ei rămâne aproape gol în brațele nopții, pătat de razele blânde ale lunii. Pe ea, se cuvenea să o trăiești poetic, să îi săruți virgula degetelor și litera din miezul rimei, să îi guști fiecare vers cu o pasiune bolnavă și să nu te oprești la punct. Arta trupului ei lipsit de emoții îți este străină, mie îmi este atât de intim crestată în palme. Însă, gustul metalic al existenței tale o va constrânge să rătăcească din nou prin poeme dezbrăcate de patimă și pare că intensitatea respirației ei nu se mai poate măsura în gemete blânde. Golul cordial al existenței tale a transformat un poem în maledicție.

Dragul meu, mi-ai pășit blând prin suflet cu tălpile ce păreau că macină nori îmbrăcați în întuneric. Plângeau brazii în miezul nopții și mă priveai prin ochii lunii precum cerul gol ce oftează la dorul unei constelații. Te-am trăit aproape orb și te-am iubit cu o tăcere violentă al cărui ecou încă îmi respiră ascuțit printre coaste. Mi-ai răvășit pielea în atingeri acide cu degetele pătate de o dorință obscură și mi-ai adâncit întreaga existență dezarmată în brațele tale atât de adânc încât mi-am pierdut conturul pe pământul rece în locul în care ploaia a gemut a liniște. Efemer, timpul în care te-am gustat printre zâmbete s-a risipit într-un ghem de brumă emoțională și luna a început să îmi coase pe umeri un dor al răsăritului privit prin ochii tăi cruzi. Pășește-mi din nou prin suflet, să cerni litere în palmele tăcerii ce ai sădit-o în mine și să te consum pe de-a-ntregul într-o ultimă respirație. Te aștept în brațele nopții să îți ofer dorul în dar, să îl trăiești tu pentru amândoi..

Îmbată-mă cu durere, dragul meu, litere să mi se prelingă pe piele, să îmi umble besmetic tăceri prin vene și să gust din absența ta atât de brutal încât să îți devorez existența dintr-o respirație.

Fă-mă praf de dor, cernă-mă în tine.

Ce foamete blândă îmi incită gândul că un tremurat dulce a murit subit în cuvinte de rămas bun nerostite. Suntem ziduri, conturate de amintiri. În miezul febril al nopții, poartă-mi vina pe jumătate în buzunarul sufletului tău și numește-mă victima ta preferată. Lasă-mi umbra lunii să îmi curgă lin pe umăr, precum o amprentă ștearsă ușor de timp, să îmi aline dorul nestins și tăcerile pătate de existența ta ce încă le port în palme inconștient. Din timpurile neștiune, croșetate cu priviri agitate, cuvintele tăcute ni se topesc astăzi pe piele. Dragul meu, am lăsat să moară tot ce ne-a fost divin odată. Eram atât de însetați de dorințe, nebuni să ne înălțăm trupurile pe un piedestal fără fundație, să mușcăm dintr-un timp ce nu ne-a aparținut niciodată în întregime, încât am ajuns să gustăm din prezent printre amintiri. Suntem vinovați pentru tot ce nu am fost și pedepsiți pentru tot ce râvneam să fim. Rutina noastră letală s-a potolit brusc, nu ne mai zgârie prezentul dar gustul amar încă se resimte. Ne-am săpat emoțional atât de adânc încât emoțiile ce ne-au aparținut vreodată au rămas doar un gol ce continuă să bântuie calm. Ne-am agățat de o dorință oarbă ce s-a sinucis într-un timp neprevăzut, aruncându-se între liniile întrerupte ce s-au așezat între noi. Cumpătați, ne-am ascuns trupurile de toată frica de-a nu ne mai fi, încât am ajuns să o trăim..

Poartă-mă în brațele uitării,