filosof.ro

Ultimele zile mi le-am petrecut lucrând la mașină: de ce nu pornește? După ce am verificat sistemul de aer, am trecut la ăla de alimentare cu benzină. Prima dată constat că nu ajunge benzină la motor. Încep să mă întreb dacă am scos furtunul corect, deși eram suficient de sigur că da. În fine, mă gândesc că s-a întâmplat ceva de nu mai pompează benzină din rezervor la motor. Prima dată verific partea electrică. Mă chircesc sub scaunul din față, la o temperatură de 30 de grade mă simt îmbrăcat într-un combinezon într-o fabrică de turnat fontă (nu știu cum e acolo totuși). Brațele se umezesc de la perspirație (transpirație nu e o traducere corectă... dpdv științific, cică doar plantele transpiră), parcă lucrez la o rachetă nord coreeană. În fine, găsesc siguranțele, le testez. Bune. Mai trece o zi, mă gândesc că trebuie să existe și un releu. Mă întorc la mașină, caut releul. Nu-l găsesc. Mașina mea nu are releu. Cum să nu aibă bă releu? Când colo, releurile ascunse în spatele unei bucați de plastic de deasupra panoului de siguranță. Iar mă bag sub scaun, iar combinezonul, fabrica de fontă etc. Trag bucata de plastic și de după ea iese ditamai hărmălaia de fire și conectori. Caut releul. Prima dată trag de altul. Bine că nu l-am scos. După un timp îl găsesc. Scria chiar sub el „fuel pump”. Îl scot cu cleștele. Acum trebuie să-l testez. Iau multimetrul, și îi verific rezistența. E bună. Dar cum pot verifica dacă funcționează prorpiu-zis? Mă duc la bateria de sub capotă, trag două fire de la borne și le conectez cu mici clești la releu. Releul țăcăie, semn că e bun. Am rezolvat și asta.

Mai trece o zi. Mă gândesc să verific conexiunea între mufa ce se conectează cu pompa din spatele mașinii, și pompa propriu-zisă. Îl chem pe tăică-miu să întoarcă la cheie. Eu cu multimetru, trântit în portbagaja să măsor voltajul. 12 V. Bun și asta. Măsor apoi rezistența pompei. Bună și asta. Deci curentul vine la pompă, partea electrică e bună. Rămâne să mai verific pompa.

Nota bene: un om mai inteligent și-ar fi dat seama de redundanța procesului meu, și ar fi verificat direct conexiunea electrică pompă-mufă. Dar pentru mine este încă un proces de învățare, și în plus, nu mă prea duce capu’.

Dar înainte să scot pompa, verific dacă funcționează. Trebuie să o alimentez. Dacă pentru releu am dus releul la baterie, pentru pompă aduc bateria de sub capotă la pompă. Verific, ticăie, e semn bun. Ceva mai târziu, vine un vecin mai isteț, și îmi zice: Păi trebuie să încerci atunci să o pornești, când aveai pompa alimentată la baterie. Eu îmi zic atunci, transpirat și la creier, că da, o idee bună la care nu m-am gândit. Abia după ce intru în casă râd și îmi spun: „cum naiba să pornesc bă mașina când bateria ei era în portbagaj, la pompă?”.   

Așa că scot pompa să o verific. Desfac șurubele, trag furtunurile, cablurile etc. Când o scot – rezervorul gol. Pana prostului pentru oameni intelectuali. Oamenilor obișnuiți li se oprește mașina în mijlocul drumului, dar pentru intelectual este un întreg proces de inspecție tehnică și introspecție până a ajunge la aceeași concluzie.

În apărarea mea: indicatorul pompei (un plutitor cu un rezistor ce variază la mișcare) era blocat, așa că în bord apărea că este benzină. Am băgat benzina, verificat pompa dpdv electric, băgat pompa înapoi, pornit mașină – merge. Am impresia unei mari biruințe, deși e biruința soldatului ce s-a luptat cu morile de vânt (Qui-hote). Dar măcăr le-a bătut.

Și așa ajungem în ziua de duminică, când mă duc la Biserică. Duminica fără Biserică e ca organismul fără plămâni – pentru mine. Și iau mașina. Merg două străzi, și la o intersecție aud un poc scurt din portbagaj (de la rezervor) și se oprește mașina. Așa că, îmbrăcat pentru biserică, mă apuc să împing mașina la margine, după ce am mai încercat de câteva ori să o pornesc. Eram singur, dar a fost mai bine așa. Când te enervezi singur, debușeul tău e pământul (ca într-o conexiue electrică cu împământare). Când te enervezi și mai ești cu cineva, debușeul tău e cineva.

Așa că ajung la biserică transpirat și pe jos. Viu acasă, mă odihnesc, și pe seară mă duc unde am lăsat mașina să văd dacă o pot aduce acasă. Reiau: verific dacă ajunge benzina la motor. Nu ajunge. Verific dacă ajunge electricitatea la mufa pompei. De data asta eram singur, nu mai era cine să dea la cheie. Așa că mi-am suspendat telefonul să filmez evenimentul la multimetru (durează doar 1-2 secunde), și am dat singur la cheie. Verific videoclipul – vine curent. E bine. Scot pompa. Când scot pompa, pompa în loc să iasă întreagă, iese în două bucăți. Cumva se despreinsese o componentă de ansamblu. Tocmai căderea ei auzisem eu înainte să se oprească mașina. Pesemne era importantă. Mă uit să văd de unde s-o fi desprins... găsesc locașul, verific să văd dacă firele sunt rupte sau nu. Totul e în regulă. Prind componenta unde trebuie, pun pompa înapoi. Verific să văd dacă vine benzină la motor, și vine. Dau la cheie – mașina pornește. Mă întorc acasă cu mașina.

Nu întâmplător am citit Pentru Legionari imediat după ce am citit Mein Kampf, pentru a observa similitudinile și discrepanțele dintre cele două, și în ce măsură mișcarea Legionară a fost o mișcare fascistă. Întâmplător însă, am terminat cartea în aceste zile de tulburare generală privitoare la alegeri, în special cu acuzele disperate aduse unuia dintre candidați pentru presupusa apartenență la legionarism.

Prin 1922 Corneliu pleacă la Berlin, unde dorea să studieze mai departe economia politică (terminase Dreptul !, nu cum sugerează unii. Fusese exmatriculat de Universitate, nu și de Facultate). Acolo ia contact pentru prima dată cu doctrina hitleristă, însă prin transmitere orală. Mein Kampf avea să apară abia în 1925, iar Pentru Legionari abia în 1936. Prin urmare, deși în primă fază e drept a se spune că nu s-a inspirat din hitlerism, a adoptat însă de la început zvastica, probabil ca simbol al internaționalismului anti-iudaic, și mai puțin ca simbol rasial. Ținând însă cont de distanța dintre cele două scrieri, fără îndoială că între timp va fi citit și Mein Kampf (vorbea fluent germana), care-l va inspira în anumite aspecte în propria doctrină prezentată în Pentru Legionari. Aceste asemănări se limitează la următoarele: antisemitismul, antiparlamentarismul și importanța inițiativei și responsabilității personale. Dacă la Hitler antisemitismul era unul justificat rasial, urmărind eradicarea evreilor în orice loc s-ar fi găsit ei, la Codreanu antisemitismul se limita la nivel național. Cu alte cuvinte, pe Codreanu nu-l deranja existența în sine a evreilor, ci existența evreilor în România. Antiparlamentarismul merge mână în mână cu antipoliticianismul. Iarăși aici există însă o distincție importantă între cei doi. Dacă Hitler făcea stipula importanța concentrării forței naționale într-un singur partid politic, organizat ierarhic, Codreanu susținea că organizația sa este mai presus de politică, că, prin însăși observarea nevoilor unui neam/națiuni, se dezvăluie politica ce trebuie urmată. Prin urmare, exista o politică naturală care nu era politica partinică. Concentrarea puterii se făcea în mâna elitei națiunii devenite conștiente de nevoile națiunii, nu în mâna unui partid programatic. În cazul responsabilității personale, idea lui Hitler coincide aproape perfect cu cea a lui Codreanu. Democrația nu își are loc în cazul responsabilității personale, ci numai, eventual, ca mijloc consultativ. Această responsabilitate poate indica imediat vinovatul și meritosul, spre deosebire de ce se întâmplă în regimul democratic când și unii și alții se ascund în spatele majorității. La cele trei, aș mai adăuga încă o asemănare importantă: ambii erau de acord cu utilizarea violenței. În cazul lui Hitler însă în mod programatic, pentru preluarea puterii, iar în cazul lui Codreanu doar în mod revanșist.

Dacă acestea au fost asemănările, să vedeți deosebirile! O să mă limitez însă la cea mai importantă, lăsând cititorului descoperirea celorlalte: viziunea lui Hitler era una fundamental evoluționistă, pe când a lui Codreanu era fundamental creștină. Hitler urmărea facilitarea legii evoluției (așa cu el însuși afirmă), prin promovarea speciei superioare (ariene) și asigurarea propășirii acesteia de dragul bunăstării universale. Codreanu însă se mărginea la a dori mântuirea neamului său, într-o mistică (probabil specific românească, sau, în orice caz, preponderent românească) a mântuirii colective. Deci scopul principal a lui Hitler era dominația politică, pe când a lui Codreanu era dominația morală. Conform concepției acestuia din urmă, dominația politică avea să vină drept consecință a celei dintâi. Dacă Hitler era cel mult un agnostic (mai degrabă un ateu deghizat), Codreanu era un om foarte religios, care trăia într-un paradox teologic al confruntării învățăturii creștine autentice cu violența (inclusiv crima). Cum le împăca exact pe cele două, e greu de spus. Există niște indicii către sfârșitul cărții, dar insuficiente.

Mișcarea legionară s-a născut pe fondul unor nemulțumiri naționale generalizate, ca urmare a sărăciei lăsate de primul război mondial (atât în statele învinse, cât și în cele învingătoare). În consecință, aproape peste tot în Europa, comuniștii au încercat să profite de ocazie și să inaugureze marea revoluție despre care vorbește Marx în Manifest. Au existat mișcări comuniste importante în Germania (unde au și existat pentru puțină vreme o serie de republici comuniste), în Ungaria, în Italia și inclusiv în Franța. Mai târziu, avea să se declanșeze în Spania (1936) un mare război civil între comuniști și naționaliști. Pe acest fond, naționaliștii din țările respective au acționat, considerând comunismul (și, cel puțin inițial, pe bună dreptate) ca fiind o mișcare coordonată în principal de evrei - venind la pachet cu toate conspirațiile și acuzele asociate acestora. Atunci (ca și acum?), guvernul și politicienii nu au recunoscut fundamentul acestei mișcări (în cazul României), căutând să o stârpească violent. Relatările a unei părți din aceste violențe o face Codreanu în aceasta carte, de a căror veridicitate nu am motive să mă îndoiesc. Persecutați în continuu, sub Carol, Antonescu și comuniști, legionarii încă au rămas niște sperietori ai politicienilor români, deși aceștia au încetat de mult a mai activa politic. Oare să bănuiască și ei că această mișcare s-a bazat pe ceva mai adânc decât simplele mișcări politice, ceva ce nu poate fi înlăturat în mod fundamental, și care renaște cu fiecare generație? Să apeleze mai degrabă la un filon psihologic al românului (sau uman, în general) pe care Codreanu să-l fi indentificat și țintit atât de bine?

Sunt desigur multe de spus. Abia am atins suprafața, și ar trebui să mai scriu câteva pagini ca să pretind a avea o introducere. Continuând însă comparația între Hitler și Codreanu, cred că cel dintâi avea o inteligență superioară, pe când cel din urmă avea o determinare superioară.

N-aș încadra mișcarea legionară în cadrul mișcărilor fasciste, așa cum Codreanu însuși nu o face. Mai degrabă o mișcare parafascistă, de un caracter unic în politica europeană (ce se păstrează până în prezent). Mișcarea legionară merită tratată aparte de mișcările fasciste, pentru că altfel am înțelege-o greșit.

Codreanu are parte de o moarte violentă, după părerea mea nemeritată, din ordinul lui Carol (care, fără îndoială, era teribil de gelos pe succesul lui Codreanu, cum de altfel era și față de Hitler). În continuare, legionarii au fost acuzați inițial de rebeliune (fapt chestionabil, ținând cont de îmrejurări, meritând a fi cercetat mai în amănunt), de partizanat (în munți), de misticism (în mănăstiri), de uneltiri contra poporului (în comunism) iar, în prezent, de antieuropenism și (SIC) putinism.

Zilele trecute am urmărit un streamer dependent de jocuri de noroc, un caz clinic ideal pentru prezentarea acestei tipologii. Psihologia de acest tip merită discutată într-o postare separată. Altceva m-a fascinat, având legătură indirectă cu individul pomenit mai sus.

Anume - el se juca un joc care se numește în engleză, impropriu, "dice" (rom. "zaruri"). Spun impropriu pentru că omul juca la probabilități de 50/50, ceea ce nu poate oferi un zar, cu excepția cazului în care alegi 3 fețe din 6 ca fiind câștigătoare. Deci să-i spunem mai degrabă jocului "aruncare cu banul".

La o aruncare cu banul, individul are șanse de câștig de 50%, alegâng una dintre cele două fețe ca fiind câștigătoare (ban/stemă).

Să presupunem următorul scenariu: am o monedă de 50 de bani. Aleg fața "ban" ca fiind câștigătoare, ceea ce înseamnă că dacă pică "stema" pierd. Pun la fiecare aruncare un pariu de 1 leu. Dacă câștig, am o cotă de 2x, însemnând că voi câștiga de 2x cât am pariat (adică 2 lei în acest caz). Dacă pierd, pierd suma pariată (1 leu, în acest caz). Suma pariată poate fi schimbată oricând, înaintea oricărei viitoare aruncări. De exemplu, pot la un moment dat să pun 50 de lei pariu, în loc de 1 leu.

Urmărind eu jocul, m-am gândit la următoarea strategie - întru naivitatea mea (!): să pornesc cu 100 de lei buget, să pariez câte un leu pe aruncare, iar la fiecare patru pierderi consecutive, să măresc pariul la 10 lei pentru următoarea aruncare. Căci cine poate pierde de 5 ori la rând într-un joc cu șanse 50/50? Nu? Dar stați să vedeți că realitatea e diferită față de intuiția noastră.

Înainte de toate, mi-am dat seama că atunci când aruncările sunt independente una de cealaltă, vorbim despre "evenimente independente". Adică nu contează dacă câștigi în aruncarea t=1, căci nu influențează cu nimic probabilitățile din t=2. Cu alte cuvinte, ori de câte ori arunci, indiferent de rezultatul imediat precedent, șansele vor rămâne mereu 50/50. Totuși, m-am încăpățânat să nu admit acest principiu fundamental al teoriei probabilității (pe care îl învățasem acum mulți ani). De ce? Pentru că, mi-am spus că evenimentele nu sunt totuși independente, deoarece INDIVIDUL care aruncă este cel ce face ca ele să nu fie ca atare. Căci, așa cum am spus mai înainte, care e probabilitatea ca să pierzi de 5 ori la rând la o aruncare cu moneda?

Deci am scris un mic script în Python (cu ajutorul chatGPT), și am simulat 1000 de aruncări cu moneda, în condițiile amintite mai sus. Și într-adevăr, după 1000 de aruncări, procedură pe care am repetat-o de vreo 20 de ori, erau cazuri când ieșeam în câștig (adică la sfârșit aveam mai mulți bani decât bugetul inițial), iar alte cazuri când ieșeam în pierdere. Am ajuns la concluzia că, dacă repet această simulare de un număr suficient de mare de dăți, o să ajung la profit 0, adică exact conform probabilității inițiale de 50/50. Mai departe, am schimbat scriptul, și am pus 1.000.000 de aruncări, păstrând aceeași strategie. Rezultatul același, schimbându-se doar varianța de la medie (datorită combinărilor posibile - chestii matematice). Dacă aș repeta simularea cu 1.000.000 de aruncări de 1.000.000 de ori, aș ajunge la același profit mediu de 0 lei. Ceea ce însemnă că (!), natura își urmează cursul, nepăsându-i de mine personal !

DAR - și de aceea am ales să scriu acest articol -

DAR

Să vedeți ce înseamnă intervenția personală!

Reluăm jocul de mai sus, dar de data aceasta nu arunc toate aruncările propuse, ci am posibilitatea să mă opresc din pariat oricând doresc, și să plec cu banii. Datorită faptului că uneori voi câștiga, iar alteori voi pierde, profitul va varia în jurul lui 0 (adică va fi când pozitiv, când negativ), iar dacă voi juca suficient de multe partide, se va apropia tot mai mult de zero (zero va deveni limita, pentru cei ce cunosc puțină teorie diferențială). Eu însă, prin intervenție personală, voi admite pierderile, continuând să joc până când, inevitabil, profitul meu va trece peste un prag rezonabil, ținând cont de pariul pus și de buget. Spre exemplu, urmărind istoria celor 1.000.000 de aruncări (cu bugetul în evoluție!), am observat că bugetul total rareori depășește de 5x bugetul inițial. Deci, m-aș ridica ori de câte ori aș ajunge la un buget de 500 de lei (însemnând 400 de lei profit), suportând toate pierderile anterioare, pentru că, așa cum am menționat (și cum pot demonstra empiric, ba chiar și teoretic), inevitabil voi ajunge la un astfel de profit.

Poate de aceea, dându-și seama și cei ce au făcut jocurile de noroc de această posibilitate, au pus, în cazul câștigului, cota de 1.98x, nu de 2x, cum ar fi corect. Cu cota de 1.98x, am repetat simulările, și am pierdut de fiecare dată. Inclusiv intervenția personală, așa cum am descris-o mai sus, ar fi irelevantă pe termen lung. De aceea nu ai, în acest context, cum să bați cazinoul.

Dar nu despre bătut cazinoul am vrut să scriu, și nu asta trebuie să rețineți. Trebuie să rețineți altceva, ce are legătură cu evoluția și cu Dumnezeu. Degeaba există timp infinit (ceea ce, teoria termodinamicii clasice nu admite), și posibilități infinite, dacă nu există CINEVA care să oprească jocul EXACT atunci când trebuie. Așa cum zicea Steindhardt, pe care l-am citit cu vreo 10 ani în urmă, dar care mi-a rămas la inimă și îmi va rămâne până voi muri:

" Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă: pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare. Puţin probabil în limbaj probabilistic e tot una cu zero. (Dar calculul cu milioanele de maimuţe care bat la maşină vreme de milioane de ani? Nu vor bate pînă la urmă şi Hamlet?

Trăind în cea mai mare și bogată țară din lume (peste 17 milioane km2, beneficiind din abundență de absolut toate resursele naturale imaginabile), rușii vor să ne convingă de rezonabilitatea și dreptatea judecății lor, ei, care în ciuda tuturor acestora, trăiesc încă în lumea a 3-a. Ei au creat un mutant pe nume Ucraina, iar acum vor să-l doboare. În ambele cazuri au crezut că au dreptate, în ambele greșesc. În loc să-și angreneze poporul pe o cale a educației și dezvoltării reale, Putin, marele conducător, îl introduce într-o nouă eră a sărăciei și izolării diplomatice. Rusia a devenit din nou marea sperietoare a Europei, repetând greșelile de marketing ale bolșevicilor. Rușii se plâng de bazele NATO, dar înfrângerile de care au parte se petrec la un cu totul al nivel - la nivel de marketing. Americanii te cuceresc cu numeroasele brand-uri, cu stilul lor de viață consumerist și cu democrația lor dirijată. Rușii în schimb au rămas la strategia pumnului: îți băgăm pumnul în gură ca să faci cum vrem noi. Ori această strategie nu mai funcționează în lumea de azi, și, de fapt, nu a funcționat niciodată pe termen lung. Îmi amintesc când, în anii trecuți, oficiali (!) ai rușilor declarau cu emfază că în câteva zile ajung cu tancul la București, și, toate aceste declarații stupide, în contextul unor banale neînțelegeri diplomatice. Aceasta este diplomația rusească a pumnului în gură. Între timp, sute de mii de oameni morți, de ambele părți, pentru un război din care singurul câștigător este, încă de la început, SUA și Occidentul. Putin ori este cel mai mare ipocrit, ori este cel mai mare prost. Chiar dacă Rusia va câștiga războiul, nu va mai avea niciodată aliat în vest, iar fără aliat în vest, rușii ar fi vorbit azi germana.

Prin mediile noastre ortodoxe, mai retrograde, circulă încă ideea sfintei Rusii care luptă împotriva balaurului occidental al haosului moral. Numai că rușii înșiși sunt un haos moral. Cu noi numai ortodox nu s-au purtat, de la începutul relațiilor cu țările române și pâna azi. Frăția ortodoxă ruso-română există doar în mintea unor exaltați, neavând niciun fundament real. Ori de câte ori au avut ocazia, rușii ne-au tratat ca pe niște păgâni, fiind ei înșiși, de fapt, păgânii. Pilda se află înaintea ochilor noștrii: Basarabia - un stat abrutizat, eșuat, rusificat, unde cultura română a fost călcată în picioare secole la rând. Așa cum au făcut-o de atâtea ori, rușii au inventat o nouă nație, un nou popor, după chipul și asemănarea rușilor. Aceasta este lumea rusofilă: asimilarea prin abrutizare, menținerea prin prostie. Excelența este atinsă atunci când, cei călăriți de ruși în acest fel, năzuiesc tot la aceștia ca la niște salvatori, căci "tot înainte era mai bine".

Raiul pentru mine: pământ înzăpezit, fulgi mari si rari, ceață senină, lună fadă (semn că nu ne-a uitat). 

Mi-l imaginez pe Moș Crăciun navigând prin văzduh cu renii îmbujorați, copiii de odinioară colindând prin sate cu căciulile ciobănești peste urechi, ulițele gălăgioase cu femeile ce coc cozonaci, nădușite de căldura lemnelor arzând în cuptoare. Iar, puțin mai încolo, o peșteră peste care veghează o stea cu lumină caldă. Este parcă steaua colindețelor, ținute de un înger văzut numai celor binecuvântați. 

Eu în Ierusalimul adormit, eu cu păstorii alergând să vedeam mântuirea oamenilor, făgăduința bucuriei veșnice, a faptului că va fi pururea Crăciun. Ieșind din peșteră, mă văd sub brad, copil, uitându-mă printre crengile cu luminițe ca printr-un labirint la capătul căruia un mister mă așteaptă. Moș Crăciun întărește misterul, mă încredințează de nemurire. 

I can agree with you if you bring enough proof. You just affirmed something, a personal opinion, without proof.

I believe that both Judaism and Christianity represent pinnacles of morality in world's history. You won't find a more profound morality, in any philosophical current or religion, than in Christianity. The jewel of all moral law is the following: love your enemy. I know that Mohamed fought against his enemies, but I know that Jesus forgave them while suffering on the cross.

Considerații asupra comerțului cu sclavi negrii

 În primul rând, cred că această temă atinge o coardă foarte sensibilă a societății actuale, de vreme ce implicațiile ei încă se fac puternic resimțite în societatea occidentală, în special printr-un ciudat curent de direcție inversă originalului. Dacă în vremea debutului comerțului occidental cu sclavi negrii, se formase o părere generală a superiorității rasei albe (față de toate celelalte rase, nu numai față de negrii), acum asistăm la un fel de penitență a Occidentului față de trecut, iar rasa albă este cumva pusă la urma tuturor raselor de albii înșiși. În special de femei vopsite în culorile curcubeului, ce-și expun sânii la diverse proteste. Totuși, dacă fenomenul s-ar limita la aceste femei isterice, nici nu ar merita menționat. El însă a cuprins într-un mod subtil întreaga politică internațională, a căror manifestări, pentru românul de rând, se pot găsi în filmele hollywoodiene: Wakanda Forever, The Woman King, The Little Mermaid, Rings of Power etc.

Wakanda Forever preaslăvește o cultură fictivă a popoarelor negre, ce trăiesc într-o Africă foarte avansată dpdv tehnologic. Indivizii care altătuiesc populația din Wakanda sunt un fel de naziști negrii (Da, incredibilă pereche de termeni!).

The Woman King fabulează despre o armată a regatului african Dahomey, alcătuită exclusiv din femei, care vezi-Doamne, ar fi eliberat sclavi și ar fi luptat cu înverșunare pentru independența regatului. Ori realitatea istorică este cu totul alta: femeile au fost înrolate în armata regatului Dahomey nu pentru că erau mai războinice decât bărbații, ci pentru că nu mai existau bărbați în stare de luptă datorită pierderilor masive din războaiele precedente; În realitate, acest regat Dahomey a fost unul dintre principalii furnizori de sclavi pentru traficanții europeni, majoritatea fiind prizonieri de război capturați de la popoarele vecine; Acest trafic de sclavi al regatului Dahomey a continuat și după interzicerea lui de către imperiul Britanic, încât britanicii s-au văzut nevoiți a îngădui cucerirea regatului de către francezi, tocmai pentru a opri traficul de sclavi. Francezii s-au executat rapid și au învins decisiv și ușor armata de „amazoane” ale regatului Dahomey.

The Little Mermaid, un re-make al clasicei povești cu sirena Ariel a lui Walt Disney, a transformat-o pe sirena albă-roșcată, într-o sirenă neagră cu trese. Desigur, rațiunea invocată este lăudabilă: și fetițele de culoare au dreptul să viseze a fi sirene, prințese etc. Dar, de ce să schimbăm rasa unui personaj consacrat, în loc de a crea unul nou? Pe fundamentul acestei rațiuni lăudabile, se construiesc de fapt niște mijloace perfide (ceea ce neo-marxiștii ar numi „cultural apropriation” – însă doar atunci când o fac albii !).

În sfârșit, Rings of Power este un fel de continuare anacronică a Lord of The Rings, în stilul neo-marxist susținut financiar de Amazon. Elfii au devenit negrii (Tolkiens i-a creat albi), femeile au devenit combatante principale (Galadriel a fost transformată într-o blondină ambițioasă, care ar vrea să devină CEO și să ajungă la paritate salarială cu masculii asupritori), iar bărbații sunt toți castrați (niște eunuci nesiguri, vai-de-mama-lor).

Toate acestea, și multe altele, sunt efectul de recul al comerțului cu negrii din secolele precedente. Acest comerț trebuie să constituie subiectul principal ar articolului de față, însă am simțit nevoia ca înainte să fac o incursiune în contextul actual pentru a se înțelege mai bine deviațiile ciudate în care trăim, care, în ciuda pretenției inițiatorilor și susținătorilor, nu sunt justificate istoric.

În primul rând, la nivel european, în comerțul cu sclavi au contribuit exclusiv națiunile occidentale: Spania și Portugalia în prim plan, apoi Olanda și Anglia care au preluat ulterior hegemonia. De asemenea, au mai contribuit: Franța, Belgia, Germania (Prusia), Italia și alte stătulețe care acum nu mai există. Restul Europei (și a rasei albe) a avut alte preocupări. În cazul românilor, în acele timpuri, ei se îngrijeazu de păstrarea ființei naționale înainte amenințărilor otomane, habsburgice, rusești etc. Alături de europeni, la acest comerț cu negrii, au participat masiv și Americanii (care au preluat conducerea către sfârșitul secolului 18) și arabii (în special cei din Oman) care tranzacționau negrii cu mult înainte de a li se năzări europenilor ideea.

În al doilea rând, comerțul cu sclavi nu ar fi fost cu putință fără contribuția negrilor înșiși. De fapt, încă înainte de venirea europenilor, negrii se supuneau între ei, existând aproape peste tot instituția sclavajului. Când europenii au ajuns în vestul Africii, și au început să dea negrilor băuturi spirtoase (rachiu francez și rom), flinte uzate, praf de pușcă, mărgele și confecții de slabă calitate, africanilor le-au plăcut atât de mult, încât începuseră să construiască depozite cu sclavi pentru dispoziția ambarcațiunilor europene. După interzicerea comerțului cu sclavi, regii africani au ajuns să se roage (la propriu) de britanici pentru repornirea lui. Britanicii le dădeau regilor africani rente anuale, pentru a nu mai tranzacționa sclavi. Aceștia luau rentele, însă tot mai tranzacționau sclavi de fiecare dată când se ivea oportunitatea.

În al treilea rând, trebuie spus că nu toți sclavii ajungeau cu de-a sila pe corăbiile europene. O parte dintre ei fugeau de foamete. Astfel, unii părinți își videau copiii traficanților europeni (prin intermediari africani), pentru a scăpa copiii de foamete și, de asemenea, pe ei înșiși. Avem un exemplu recent pentru a susține viabilitatea acestui model: criza siriană. Păi sirienii plăteau cărăușilor turci zeci de mii de euro pe persoană pentru a fi duși în Europa. Aceștia îi purtau pe sirieni în cele mai insalubre condiții pentru a scăpa de vigilența grănicerilor. Păi nu era și ăsta tot un trafic de sclavi până la un anumit punct?

În al patrulea rând, cel puțin în primele două secole ale traficului, rata mortalității între albii care munceau ca marinari pe corăbiile cu sclavi era mai mare decât a mortalității sclavilor (undeva la de două ori mai mare, după cum sugerează Mannix și Cowley). Mai mult decât atât, căpitanii de vase preferau uneori să scape, într-un fel sau altul, de marinari (chiar prin omucidere) înainte de ajungerea în portul de destinație, deoarece în acel moment marinarii ar fi urmat să-și primească lefile. În schimb, aveau mai mare grijă de scalvi, întrucât aceștia însemnau profit. Deci, pentru căpitani, sclavii erau active, pe când marinarii erau pasive.

În ultimul rând, după aparențe cel puțin, este vrednic de menționat faptul că traficanții arabi erau mult mai cruzi față de sclavi decât europenii. Între timp, arabii continuă să facă trafic de sclavi într-un mod legal: a se vedea muncitorii indieni din bogatul Dubai și alte orașe/țări arabe petroliere (există suficiente documentare online).

 Acestea fiind spuse, trebuie să ne întipărim în memorie patru lucruri:

1.       Că traficul de sclavi nu a fost așa cum ni se prezintă astăzi, o cruzime gratuită a albilor față de negrii bazată pe vreo concepție rasială. Teoria rasială a apărut mai târziu, și niciodată nu a fost universal îmbrățișată.

2.       Că la acest trafic au luat parte doar anumite țări europene (România în niciun caz), și că el a fost susținut masiv de anumite regate africane – inclusiv de Dahomey (a se vedea mai sus).

3.       Că aceste țări care au practicat masiv sclavajul, și care și-au construit imense capitaluri pe seama lui (poate despre acest lucru o să scriu cu altă ocazie): SUA, Angla, Franța, Olanda etc. sunt cele care acum ne dau nouă lecții de democrație și capitalism (ironia sorții sau stupiditatea românească!?).

4.       Că negrii au fost nu numai victime, ci și complici. Aceeași negrii pretind acum că economia lor a stagnat datorită europenilor (fals), și, culmea tupeului, continuă să emigreze masiv în Europa și SUA, în țări foste-asupritoare.

 Vedeți dumneavoastră, există a diferență enormă între propagandă și realitate. Să deschidem ochii. Românii nu au nicio datorie morală față de nicio țară africană, și nici nu au nimic de învățat bun de la vreo țară occidentală.  

 Mai vreau doar să menționez câteva detalii despre comerțul cu sclavi, pentru a nu se crede că nu cunosc suferința imensă a oamenilor ce au ajus să fie tranzacționați asemenea vitelor.

În general, traficanții europeni înghesuiau cât mai mulți africani pe corăbii, mult peste limitele rezonabile. Uneori, sclavii nu aveau loc să se ridice în picioare, sau să se întoarcă de pe o parte pe alta în timpul somnului (ceva similar s-a întamplat și în temnițele comuniste – a se citi „Imn pentru crucea purtată – Virgil Maxim). Când voiajul se prelungea mai mult decât fusese planificat, o parte din sclavi erau aruncați peste bord (încătușați), pentru a se scuti corabia de un număr de guri de hrănit. O parte din sclavi intrau într-un șoc psihic care-i făcea să refuze orice mâncare și băutură, sfârșit prin a muri de inaniție. Ba chiar, o parte dintre ei, deși hrăniți bine, mureau de un fel de „dor de casă”. Cum ar fi spus înaintașii noștrii – mureau de „inimă rea” (probabil cei de azi ar spune de depresie). Cei mau mulți mureau însă datorită epidemiilor declanțate pe navă (variolă, de exemplu). De cele mai multe ori, pe parcursul călătoriei Africa-Indiile Apusene, un oarecare procent de sclavi mureau pe drum (o medie de 15-20%). Traficanții erau deplin conștienți de asta, însă știau și că supraviețuitorii aveau să aducă un profit mai mare decât pierderile. Deci pierderile erau „asumate” dpdv financiar.

De multe ori, trupurile sclavilor morți rămâneau printre cei încă vii, fiind scoase și aruncate peste bord abia la multe zile după deces. În înghesuiala pomenită, ne dăm seama de condițiile groaznice de trai a sclavilor în aceste corăbii ale morții. Unii dintre sclavi mureau din cauza hipoxiei (lipsa oxigenului) – adică prin sufocare datorită aglomerației și lipsei de aerisire. Aceasta se întâmpla mai ales în vreme de furtună, când sclavilor nu li se permitea ieșirea obișnuită pe bord. În tot timpul călătoriei, bărbații erau încătușați doi câte doi. Familiile erau despărțite, soții vânduți separat, copiii vânduți separat șamd. Cei mai mulți nu se mai revedeau în viața aceasta.    

Despre Sf. Porfirie Kavsokalivitul

Dați-mi voie să vă înfățișez un exemplu al faptului că necunoscute sunt căile Domnului. Să vă arăt că ale Lui căi nu sunt ca ale noastre, iar gândurile noastre nu sunt asemenea gândurilor Lui. Iar ce noi socotim ca binecuvântare nu este ca atare, și ce socotim ca necaz e de fapt binecuvântare. Vă rezum o întâmplare din viața sf. Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), pe care a povestit-o el însuși.

Într-o dimineață, părintele Porfirie, după obicei, a apucat calea bisericii de la Policlinica din Atena, unde slujea. Deoarece casa unde stătea era situată pe un teren accidentat și abrupt, în acea dimineață părintele a căzut și și-a rupt piciorul. 

La vreo 15 zile de la accident, privind părintele la piciorul fixat în ghips, i s-a descoperit că piciorul nu fusese fixat bine, încât oasele aveau să se sudeze strâmb. Așa că spune asistentei, aceasta spune profesorului care l-a operat șamd. Profesorul spune că n-are popa de unde să știe, ca el, profesor fiind, știe mai bine, că a văzut pe radiografie etc. etc. Părintele Porfirie a insistat spunând că i s-a fixat piciorul greșit, refuzând să mănânce până ce nu va fi verificat iarăși cu ajutorul radiografiei. În cele din urmă doctorul cedează, și vede pe radiografie ceea ce părintelui Porfirie îi fusese descoperit: că piciorul nu fusese bine fixat, și că începuse deja să se sudeze strâmb.

Așa a rămas părintele Porfirie aproximativ 2 luni în spital. La capătul acestor două luni, doctorul i-a recomandat să poarte baston. Într-o zi, aflându-se în biserica unde slujea, părintele Porfirie o trimite pe sora dânsului să-i cumpere un baston. Nu apucă aceasta să plece, că vine o credincioasă întrebând de icoana sfântului Gherasim. Aceasta avea la ea un baston cumpărat de la Ierusalim, pe care sf. Gherasim, prin vis vestindu-i, i-a poruncit să-l aducă în acel loc. Desigur, totul s-a lămurit când femeia a aflat că părintele Porfirie era cel ce avea nevoie de baston, iar sfântul Gherasim, precum fac sfinții, i-a făcut un cadou. 

Diferența dintre genotip și fenotip la Facere

Astăzi am fost întrebat de un prieten dacă bărbatul, conform relatării biblice, are o coastă în minus față de femeie. Și mi-am dat seama că mulți fac o eroare în această privință, desigur nevinovată, de vreme ce doar cineva care a studiat biologia știe diferența între genotip și fenotip. Pe aceasta o voi explica aici pe scurt. 

Știut este că Dumnezeu, în a șasea zi a Creației, făcându-l pe Adam, a spus că nu este bine ca Adam să fie singur. Așa că a adus somn greu asupra lui Adam (și anestezia generală este tot un fel de somn greu), și i-a scos o coastă acestuia (coastele fiind printre cele mai importante locuri de unde se generează și maturează celulele stem, fără de care viața nu ar fi posibilă). Această relatare se găsește în Facere 2, 18-25. 

Genotipul este reprezentat de informația genetică a fiecărui om. Această informație genetică este codificată. Prin niște procese fiziologice, această informație ajunge decodificată, manifestându-se practic în organism: fenotipul. Deci genotipul este informația, iar fenotipul este manifestarea acestei informații. Este important de menționat că nu toată informația se manifestă (local sau general). 

Revelionul și prostia omenească

Să ne imaginăm un observator extraterestru cu un telescop suficient de puternic pentru a putea vedea stratosfera planetei noastre, ce a început a se preocupa de noi în urmă cu câteva decenii. Ar observa o chestiune periodică, ce i s-ar părea bizară la început: la fiecare rezoluție a Pământului în jurul Soarelui, ar vedea artificii și Pământul luminat mai mult decât de obicei. Poate, printr-un oarecare sistem de captare a vibrațiilor ce au ca sursă Pământul, și-ar da seama că, în medie, de fiecare dată când Pământul își încheie rezoluția în jurul Soarelui, în cadrul respectivei perioade de rotație a Pământului în jurul propriei axe (adică vreme de 24 de ore), apar zgomote ciudate, sunete puternice si stranii, neîntâlnite în alte perioade ale rezoluției. 

Cu siguranță, un astfel de observator inteligent, și-ar da seama în scurt timp că pământenii sărbătoresc momentul când Pământul se întorace periodic în același punct relativ de plecare: anul nou. Ca și când ar depinde de ei această mișcare, sau ca și când ar fi reușit ei cumva să o provoace. Dacă ne gândim franc, adevărul este că această veselie este mult mai stupidă decât aplauzele pasagerilor la aterizarea avionului. Căci realmente, aceste mișcari cosmice nu depind câtuși de puțin de noi, și nu au altă semnificație decât cea pe care le-o dăm noi. 

Poporul nemuritorilor - Constantin Virgil Gheorghiu

Când vine vorba despre daci, există o paletă foarte mare de păreri, precum și cele doua extreme foarte cunoscute: pe de-o parte nihiliștii, care ignoră total importanța dacilor în istorie, precum și moștenirea lor; pe de altă parte așa-numiții protocroniști, care cred că dacii au invetat aproape tot ce a avut antichitatea mai scump.

Recent am citit „Poporul nemuritorilor” de Constantin Virgil Gheorghiu – un exilat român, trăind pe teritoriu francez. Cartea este captivană, datorită talentului de scriitor al autorului, care îmbină informațiile istorice cu propriile speculații, păstrând în tot acest timp, la vedere, firul roșu al povestirii. Informațiile istorice vin de la Herodot, Strabon, Iordanes, Arrian, Flavius Josephus, Iulian Apostatul, Justinus, Frontinus, Diodorus din Sicilia etc. etc. Cu alte cuvinte, autorul a citit cam tot ceea ce era de citit pe acest subiect înainte de a scrie această lucrare. Mai mult, datorită autorului, am aflat de prezența dacilor precum și a învățăturii lui Zalmoxis în opera lui Platon. Este clar faptul că Zalmoxis era o personalitate foarte cunoscută în perioada dinainte de Hristos, în special între greci. Virgil Gheorghiu spune că este posibil ca Zalmoxis să fi fost profesorul lui Pitagora, care la rândul său a fost profesor a lui Platon. Nu știu ce să spun despre această ipoteză... Eu cred că, în setea lor de cunoaștere, grecii vedeau în filozofia lui Zalmoxis (filosofia dacă) ceva inedit, exotic, care atrăgea. Cumva similar cu succesul pe care-l au azi curentele hinduse în Europa occidentală.

Nu-i mai consider pe protocroniști ca fiind niște exaltați, ci doar niște romantici. De altfel, trebuie să spun că există suficiente dovezi pentru a înclina balanța spre dreapta (centrul reprezentând o valoare neutră) când vine vorba despre importanța dacilor în istorie, și inclusiv în cultura românească actuală. Cea mai concludentă dovadă, dincolo de sursele primare, a fost adusă tot de V. Gheorghiu, care a comparat modul în care s-au comportat românii cu prizonierii străini în perioada celui de-al doilea război mondial, cu modul în care s-au comportat dacii cu prizonierii macedoneni. Aceeași bunătate, empatie și înțelegere a necazului celuilalt.

Dacii n-au dispărut ca popor după cucerirea romană. Cu secole înainte de cucerirea romană, dacii au fost deportați de romani, cu sutele de mii, la sud de Dunăre, întemeindu-se pe seama lor regiunea Moesiei. Deci, înainte de cucerirea definitivă din 106 d.Hr., dacii rezistaseră împotriva romanilor vreme de vreo două secole, încă dinainte de Burebista. Între timp, dacii au învățat latina, obiceiurile romane și câștigaseră o vedere de ansamblu asupra geopoliticii lumii de atunci. În 106 d.Hr., nu toți dacii au fost ocupați de romani. Romanii au ocupat în special Oltenia și Transilvania, restul spațiului rămânând în mâinile nesigure ale diferitelor popoare migratoare (precum roxolanii, care fără îndoială că aveau printre supuși o mulțime de daci) sau ale autohtonilor (precum carpii – dacii liberi din Moldova). Odată cu retragerea romană, dacii au rămas, deși laolaltă cu tot felul de popoare care au venit și i-au cucerit și condus de-a lungul veacurilor. Dacii au trăit retrași, în special în zonele muntoase, supunându-se puterii dominante, care era variabilă. Așa încât, când hunii au ajuns în Transilvania, nu au găsit teritoriul abandonat (de altfel, e de-a dreptul absurd să crezi așa ceva, ținând cont de resursele pe care le are de oferit), ci, cel mult, depopulat. Dacii însă erau principalii locuitori, organizați chiar în entități politice (locale), precum cele descrise în cronica lui Anonymus. Odată stabilizată situația geopolitică în Transilvania, datorită stăpânirii ungurești, se foarte poate ca și mai mulți urmași ai dacilor să fi trecut de la sud de Dunăre, la nord, în Transilvania. Exista unitatea de limbă între locuitorii de la sud și nord, relații economice (transhumanță) și unitatea religioasă informală.

Dacii se luptau de nevoie, nu făceau din aceasta o pasiune. Ei erau în primul rând agricultori, pescari, păstori, vinicultori. Noi românii ne-am format ca urmare a asimilării, de către daci, a diferitelor popoare ce au trecut, pe rând, pe aceste meleaguri: romani, celți, slavi, pecenegi, goți, cumani etc. etc. Cea mai mare influență a rămas, între daci, influența romană, ca reprezentantă a ordinii într-o lume nesigură.

Deci noi, românii, suntem, mai înainte de toate, DACI și continuatorii de drept și de fapt ai acestui popor. Apoi vin influențele romane (în primul rând, fiind cele mai înrădăcinate și vechi), slave, cumane etc. Însă mai înainte de toate – daci.      

Între epistolele atribuite lui Ignatie Teoforul (ucenic al sf. Ioan apostolul – sec I d.Hr.), există nouă epistole ce, conform dovezilor existente, i-au fost atribuite pe nedrept, ele fiind de fapt producții mult mai târzii, ale unor autori rămași anonimi. Între acestea avem o epistolă destinată Maicii Domnului, alături de presupusul răspuns al acesteia. După cum am spus, cercetătorii consideră aceste producții ca originând în perioada medievală (în jurul secolului VI d.Hr.), atât datorită dovezilor interne, cât și pentru faptul că niciun scriitor bisericesc nu le pomenește până la această dată.

În continuare, prezint traducerea proprie a acestor două “epistole”, pe care am realizat-o pe baza traducerii în engleză ce se găsește în Ante-Nicene Fathers, Volume 1: Apostolic Fathers, editura  Eerdmans Pub Co, 1988, p. 126. Cred că este prima dată când aceste scrieri sunt traduse în română.    

Le-aș încadra în cadrul scrierilor apocrife, pioase și folositoare pioșeniei.

Hristos a Înviat!

 Prietenul Ignatie, către Maria purtătoarea de Hristos

 Tu ar trebui să mă mângâi și consolezi pe mine, care sunt un neofit, și un discipol al iubitului tău Ioan. Pentru că am auzit spuse lucruri minunate despre fiul tău Iisus, și sunt uimit de asemenea relatări. Dar îmi doresc din toată inima să obțin informații despre lucrurile pe care le-am auzit de la tine, care mereu ai fost mereu apropiată și în unire cu El, și care aveai cunoștință de toate tainele Lui. Ți-am mai scris și în altă vreme, cerându-ți aceleași lucruri. Rămâi cu bine; și îngăduie neofiților care sunt cu mine să fie mânâiați de tine, prin tine și în tine. Amin.

 Smerita slujitoare a lui Hristos Iisus către Ignatie, iubitul împreună-discipol

Omul apreciază pe om abia după moarte. În general, dacă va fi la tine ceva de apreciat, vei fi apreciat după moarte. Căci în viaţă operează invidia mândriei. Câtă vreme eşti în viaţă reprezinţi concurenţa, le este teamă de tine, le este teamă de ce ai putea face. Dar după moarte, devii cumva previzibil, uşor de studiat, inofensiv. Adică te transformi din subiect, în obiect de studiu. Cât de periculos era Napoleon fiind în viaţă? Se temeau toate familiile regale europene de el, şi-l urau de moarte. Dar după ce a murit – inclusiv dintre contemporanii urâcioşi, au fost care s-au arătat dispuşi să-i recunoască geniul. Sau câţi nevinovaţi n-a omorât Ginghis Han în campaniile sale de cucerire? Dar după moarte, ne gândim – <<măi, poate a avut un scop… o strategie. Nu a fost el chiar aşa de criminal… La o adică, aşa erau timpurile…>>. Atunci era pur şi simplu urât, dar apoi s-a transformat într-un general strălucit, obiect de studiu. S-au schimbat şi sentimentele faţă de el. Nu mai e criminalul de altă dată, ci ne este oarecum apropiat – căci l-am studiat. Îi înţelegem neputinţele, le iertăm, şi-i recunoaştem genialitatea.

Tesla, acum e ridicat în slăvi de o grămadă de tineri (mai ales cei conspiraţionişti), dar puţini ştiu cât de batjocorit a fost în timpul vieţii. În ultima scrisoare către mama sa, spunea următoarele: “Toţi aceşti ani petrecuţi în slujba umanităţii, nu mi-au adus nimic altceva decât insulte şi umilinţe”. Dar de Gh. Lazăr? Păi marele educator român Gh. Lazăr (câte licee nu-I poartă azi numele?), a fost în multiple rânduri bătut de proprii studenţi.

Evreii erau cei mai buni când vine vorba de ipocrizie: părinţii ucideau profeţii, iar copii le ridicau monumente. Părinţii îi băteau, iar copii le urmau învăţăturile. Iar copiii când deveneau părinţi, procedau ca părinţii, preluând nişte roluri absolute, unde doar omul e relativ.

De la Yuval Noah Harari citire (în loc de recenzie la Sapiens – a brief history of humankind):

"Pe o altă insulă indoneziană - mica insulă Flores -, oamenii arhaici au trecut printr-un proces care i-a făcut pitici. Au ajuns prima dată pe insula Flores atunci când nivelul mării era extraordinar de scăzut, iar insula era uşor accesibilă de pe continent. Când apele au crescut din nou, unii dintre ei au fost prinşi pe insulă, care era săracă în resurse. Cei mai mari, care aveau nevoie de multă mâncare, au murit primii. Cei mai mici au supravieţuit mult mai uşor. După generaţii, oamenii de pe Flores au devenit pitici."

Interpretare: oamenii înalţi au murit de foame pentru că aveau nevoie de mai multe calorii, iar cei mici au prosperat şi şi-au transmis genele mai departe. Între timp, nici nivelul mării nu a mai scăzut, pentru a face iarăşi legătura cu exteriorul, aşa cum făcuse iniţial posibilă ajungerea oamenilor pe insulă. Imaginaţi-vă cât de idioţi trebuie să fi fost oamenii înalţi ca să aşteaptă să moară de foame, în loc să-i ucidă pe oamenii mici şi să le ia mâncarea (fizicul ar fi constituit un avantaj decisiv).

"Apariţia unor noi moduri de a gândi şi a comunica, în perioada cuprinsă între acum 70.000 şi 30.000 de ani, constituie Revoluţia Cognitivă. Ce anume a cauzat-o? Nu ştim sigur. Teoria cea mai răspândită susţine că nişte mutaţii genetice întâmplătoare au modificat structura internă a creierului sapiens-ilor permiţându-le să gândească în moduri fără precedent şi să comunice utilizând un tip de limbaj cu totul nou."

Interpretare: contrar evoluţiei însăşi, s-au întâmplat nişte mutaţii întâmplătoare în creierul uman, care au fost de aşa natură că l-au îmbunătăţit enorm. Aşa că acum evoluţia a adus omului noi greutăţi, în loc să-i simplifice existenţa, rezumându-se la transmiterea ADN-ului. Pe lângă faptul că bărbatul trebuie să aducă mâncare femeii şi copiilor, acum trebuie să mai şi comunice cu femeia, şi să se mai şi prosterneze unor oarecare divinităţi imaginare! Halal evoluţie!

"Timp de aproape patru miliarde de ani, fiecare organism de pe planetă a evoluat supunându-se selecţiei naturale. Nici măcar unul nu a fost proiectat de un creator inteligent. Girafa, de exemplu, s-a ales cu gâtul ei lung datorită mai degrabă competiţiei dintre girafele arhaice decât capriciilor unei fiinţe suprainteligente. Proto-girafele care aveau gâturile mai lungi aveau acces la mai multă hrană şi în consecinţă dădeau naştere mai multor progenituri decât cele cu gâturi mai scurte. "

Interpretare: mă mir cum de nu au dezvoltat toate animalele gâturi lungi, dacă tot era mâncare acolo sus, în copaci. Sau nu s-au prins de schemă... În aceeaşi logică, mai bine ar fi dezvoltat oamenii vedere nocturnă, cum au pisicile, decât revoluţia cognitivă întâmplătoare. Ori ne adaptăm datorită condiţiilor, ori vorbim de întâmplare. Hotărească-se odată! Sau schimbăm discursul după cum ne convine, ca politicienii. Şi atunci facem politică.

======================================================================

În 2010, într-o peşteră din Siberia a fost găsită o falangă distală a unui deget mic. Rezultatul? Găsirea unei noi specii de oameni, numiţi oameni Denisovieni, ce ar fi trăit acum vreo câteva milioane de ani, dispărând în urmă cu vreo 30.000 de ani. Nu trebuie să fi om de ştiinţă ca să-ţi dai seama de cât de multe estimări sunt necesare pentru a putea decodifica ADN-ul unui presupus individ ce ar fi trăit acum 13.5 milioane de ani. De fapt nu vorbim de ADN, ci de ADN mitocondrial, ceea ce înseamnă că am avea doar un cod genetic parţial. Mai mult, sunt nu puţini cercetători care susţin că este cu neputinţă a mapa ADN antic mai vechi de câteva sute de mii de ani. Există numeroase moduri în care pot apărea contaminări şi degradări, făcând rezultatul irelevant. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca oamenii de ştiinţă să anunţe decodarea ADN-ului vreunui dinozaur, pentru ca ulterior să se descopere că vorbim de un om, sau de o altă specie ce a fost contaminată în timp. Apoi apar probleme cu datarea vechimii propriu-zise a siturilor (datări radiometrice), care la rândul lor constituie aproximări. Toate aceste aproximări sunt depăşite cu ajutorul statisticii, care însă este supusă erorilor de estimare şi de modelare. Per total, a pretinde că ai descoperit o specie umană nouă de pe urma unor oscioare găsite în nu-ştiu-ce peşteră, ţine de un tupeu extraordinar. Dar, în religia numită ştiinţă, astfel de descoperiri nu sunt puse sub semnul întrebării, ci sunt luate ca atare. Dacă refuzi să crezi în ele, eşti împotriva "ştiinţei". În definitiv, întreaga structură a teoriei evoluţioniste este atât de speculativă, încât orice adept trebuie neapărat să fie un credincios.

În perioada interbelică, tinerii erau împarțiți între două curente. O categoria ramânea admiratoarea idelor, deja învechite, ale lui Nicolae Iorga, care la 60 de ani încă domina autoritar intelectualitatea românească. Pe de altă parte, odată cu criza economică (1929-31) și cu eșecurile politicii românești, se contura un nou current foarte puternic: curentul legionar, condus de Corneliu Zelea Codreanu. Acesta acaparase aproape integral tineretul românesc, iar Iorga se pare că devenise invidios (poate un capriciu al vârstei). Între camarazii lui Codreanu, putem enumera pe: Nechifor Crainic (care trimis de Carol al II-lea să-l convertească pe Codreanu la politica regală, a sfârșit el însuși convertit), Constantin Gane (un istoric exceptional – a se citit “Trecute vieți de doamne și domnițe”), Radu Gyr (poet de geniu), George Manu (pionier în fizica atomică) ș.a. Între simpatizanții legionari, putem enumera pe: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu ș.a.

Regele Carol, de tristă amintire, văzând că legionarii capătă tot mai multă popularitate, și temându-se să nu piardă puterea, a început prigoana asupra lor, lucru cu care l-a însărcinat pe Eugen Cristescu – Șeful Serviciului de Informații. Acesta și-a introdus oamenii în mișcare, și, prin intrigi și manipulări, a reușit să dezbine mișcarea și să radicalizeze o anumită parte a ei (după asasinarea lui Codreanu).

Tinerii legionari, care numărau pe puțin câteva sute de mii în perioada de cădere a lui Carol, aveau scopuri înalte: integralitate, loialitate, curaj, disciplină, hărnicie, ortodoxie militantă, jertfă șamd. Voiau nu doar o Românie europeană, ci o Românie care să strălucească înaintea tuturor celorlalte țări.

 De ce am ales sa menționez acestea?

Pentru că tinerii de azi nu mai au scopuri înalte. Au modele, dar ce mare diferență față de ce se întâmpla acum 90 de ani! Tendințele Youtube (11.03.2020):

Jador – Lăsați-o să bea

Vlăduța Lupău – Am prieteni de valoare

Andreea Bălan – Am inimă de fier

5GANG – John Cena

Florin Salam, DEM, Dani Mocanu, ADDA etc.

Nu vorbim aici de proști, cum au existat în toate timpurile și toate locurile. Ci vorbim de marea majoritate a tinerilor, tineri care acum 90 de ani s-ar fi înghesuit poate pe holurile facultății de filozofie să-l adudă pe Nae Ionescu vorbind despre românism. Prostia și ignoranța au acaparat și pe cei mai buni dintre noi, pe cei mai inteligenți. Este o prostie generalizată care nu mai poate fi numită ca atare căci reprezintă normalitatea.

Acum a început cernerea pentru neamul românesc. Cei mai buni ai noștrii au murit în închisori. Am rămas noi, cei josnici, între Occident și țiganiada românească. Au rămas trădătorii, șerpii, șmecherii, „cei cu școala vieții”, mi-se-rupiștii, etc. Scăderea drastică se constată inclusiv la nivel duhovnicesc, între oamenii bisericii.

Ce e de făcut? Cred că nimic, nu pentru că nu am avea mijloace, ci pentru că nu avem cu cine. Scopul nostru este „integrarea”. Nu ne interesează elitismul, ci vrem doar să ne integrăm. Politica noastră supremă este să reușim să-i educăm pe străini să diferențieze între noi și țigani.

Au mai rămas câteva mii de Români. Restul sunt italo-români, francezo-români, englezo-români, spaniolo-români etc. care clocesc mai multe cuiburi sub diferite motive, gata să-și mute oricând ouăle, chiar și în cotețul din care au plecat (România), gata să mieune, să latre, doar-doar să se asemene câinilor vremii, să-și vadă și ei puii cocoși si cloști, cu mai multe ouă decât părinții. Dar ce să vezi... tot omletă ajung, tot friptură.

Aflăm de la Epifanie Monahul, ce a scris o biografie a Maicii Domnului prin sec. VIII că Maica Domnului a fost dusă în Templu la vârsta de 7 ani. Sf. Simeon Metafrastul spune că această ducere la Templu s-ar fi petrecut mai devreme, pe la 3-4 ani. 

Bunavestire a avut loc, după Epifanie Monahul în jurul vârstei de 14 ani. Deci a născut când avea 15 ani. Alți sfinți părinți spun că ar fi avut loc ceva mai devreme.

Femeile din acea vreme se căsătoreau mult mai devreme decât cele de acum. Conceptul de persoană "minoră" este recent. Și e paradoxal cum, oamenii moralizează când vine vorba despre o minoră (sub 18 ani), dar sunt de acord cu homosexualitatea. Ori dacă homosexualitatea este împotriva biologiei, dpdv sexual femeia ajunge la maturitate în jurul intervalului 12-14 ani. Dpdv fizic, tot în jurul acestei vârste, femeia atinge maximul frumuseții ei. După această vârstă, procesul de creștere încetează. Aș spune că deja se instalează îmbătrânirea. În schimb, este adevărat că maturizarea psihică continuă.

Dacă luăm prin comparație modul în care arată niște femei la vârsta de 14 ani, iar apoi cum arată aceleași femei la vârsta de 18 ani, o să realizăm, obiectiv, că erau mai frumoase la 14 ani.

Spun acestea pentru a înțelege mentalitatea anticilor, și evoluția acestei mentalități până în zilele noastre.

Mai mult, speranța lor de viață era mult mai mică, deci și căsătoria trebuia să aibă loc mult mai repede. Speranța de viață era de 30-35 de ani. În cazul Fecioarei, lucrurile s-au petrecut în felul următor. A fost dusă la Templu la o vârstă fragedă, unde a stat până la vârsta căsătoriei, conform legii. Când a ajuns această vârstă, preoții nu au mai putut să o păstreze la Templu, pentru că era considerat necuviincios ca niște preoți să stea pe lângă niște femei ce erau la vremea căsătoriei. Așa încât s-a hotărât, între preoți, cui să fie dată Fecioara Maria. În acel an, arhiereu era Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Și s-a hotărât să fie dată lui Iosif, spre păstrarea fecioriri ei! Căci Iosif era deja bătrân, având în jurul a 70 de ani, și fusese deja căsătorit, având și copii (cei ce aveau să fie numiți "frații Domnului"). 

De restul, se ocupă foarte clar evangheliile canonice care spun că: 1. Nașterea a avut loc fără împreunare trupească, ea fiind Fecioară și înainte de naștere, dar și după naștere (cum spune proto. lui Iacob). 2. Că Fecioară nu era căsătorită cu Iosif când a născut, ci numai logodită (Luca, cap. 2, 5). De aceea Iosif s-a gândit să o lase, până ce a primit încredințarea de la Înger. Căci Iosif o bănuia de adulter, lucru ce se pedepsea cu moartea prin lapidare. 3. Că Fecioară nu a mai avut alți copii, rămânând fecioară și în naștere, și după naștere. De aceea a fost încredințată de Iisus lui Ioan Evanghelistul (Ioan 19, 27).

Ea nu a "rămas grea" cu Duhul Sfânt. Procesul nu a fost unul natural, nu a urmat etapele biologice normale (fecundare, nidație, dezvoltarea fetusului șamd.). Ci Hristos S-a întrupat dintr-odată, atunci când Maria a spus "fie mie după Cuvântul Tău" (Lc 1,38). La fel cum Dumnezeu l-a făcut pe Adam din pământ, Hristos s-a făcut pe Sine Însuși din Pântecele Fecioarei, adică din genomul ei, fără să fie nevoie de altceva.