Paradox

Original, letal și compromițător,

asemenea unei arme încărcate cu flori.

descărcată doar în ținte prețioase,

amândoi știm ca tu ai toate diamantele, dragă.

Uman, obositor și răsunător,

este gândul meu salvator,

să te ochesc de la distanță,

fără  nicio silabă.

Neașteptat, așteptat și de încercat

să te salvez îmbrățișat,

dintr-o explozie de figuri stilistice

și sa te sugrum cu liniște.

Poetic, crud și curat

să-ți privesc corpul spânzurat,

pe bolta plină cu cute îndoielnice,

decolorată, de zici că-i zăpadă.

Plauzibil, de înțeles și antrenant,

Cum toate armele fac clanț-clanț,

își urlă cu gloanțe sângerii,

că-i doar un meci, nu ceva ce va dăinui.

Pe când, sub o ploaie semantică de grenade,

in loc sa ne punem buze pe buze,

să facem cartușe,

Noi stăm.

De final, clarificator și negreșit,

In engleza de scriam,

stam beat, la margine de sat,

mă sprijineam de-o piatră, ca să nu fiu suspectat

de directorii pietroși ce mă încolțesc,

și de păsări, care nu prea ciripesc.

 Aseară, am băut puțin cam mult,

Zic am, pentru că n-am fost singurul nebun.

Rostogoleam damigene pe culmile vorbelor,

ca să vezi, nu s-au spart mă.

Le-am golit fără culoare, am lăsat roșul

pentru scris și palavre.

Ținurăm și la cuvinte rostite pe țuică veche,

sigur ne cunoaștem, de-am băut atâta vedre.

 Te-ai ridicat absurd de pe scaun,

ai fugit, ca să nu-ți verși mațul,

n-ai mai băut, probabil, nu cu mine,

lasă, Noi să fim bine.

Cât stăteam rezemat pe gol, gură cască,

mi-am amintit, făcusem curat pe masă,

am pus de-o nouă cinstire,

c-un lighean lângă, în caz că-ți mai vine.

Și-am să te rog ceva, băutură,

de-o fi de dragoste sau ură

nu mai fermenta în întrebare,

Răul, năruindu-se pe ale noastre visuri,

făcându-și loc, printre compromisuri.

Stânci întregi, ce veghează acum,

Un coiot negru, singur si nebun.

 Ale tale aripi să le mai văd doresc,

cu un iute și sincer te iubesc.

Uneori viața-i deprimă,

Pe cei care o trăiesc in surdină.

 Norii grei si supărați,

trebuiau sa fie spulberați

de a ta vedere iubitoare

ce mă ține in viață, oare?

 Frigul se prăbușește,

când imaginea-ți scilpește.

Cu atâta zarvă-n cutie,

tu rămâi o rară sinfonie.

 A valurilor moarte.

ce se aud din depărtare

chiar și ele se lovesc de-o-n întrebare..

         Am abandonat tot ce știam, lăsând loc unui set nou de valori și principii.

         Renunțarea nu mă face mândru, lepădarea unei icoane invinsă de timp și inlocuită de nimic sau arderea unui copil al naturii pentru viețuirea pe meleaguri străine sunt imagini care mă tulburau, ce-mi stricau priveliștea asupra unei realități crude.

          Aceste ”fotografii ale dezechilibrului uman” au devenit normalități, elemente sintetizate ce constituie temelia funcționării normale a rasei umane. Aidoma unui pirat ( ”brăzdat de vânturile tăioase ale vieții”, replică a unui prieten la fel de inadaptat ca mine ) domol, purtat de o epavă roasă și găurită de cancerul mării, ce așteaptă un prim val eliberator de  osânda existenței.

          Cineva imi spunea sa nu mai generealizez, nu suntem toți la fel, gândim diferit prin țeluri si  idei contradictorii sau distincte. 

                   Tata, inchide usa, s a facut frig.

                   Tata, de ce calci asa nervos, podeaua se crapa sub apasarea ta.

                   Tata, unde-s tablourile, pozele cu mama ?

                   Tata, de ce plangi, daca in casa este caldura?   

                   Tata, nu vad nimic, geamurile-s prea aburite...

                   Tata, fumul si peretii crapati ma infricoseaza...

                   Trosnitul lemnelor in soba asurzeste linistea asta deasa...

                   Tata, pot sa fug ?

                   Tata, unde este usa?

                   Tata, s-a nascut un infern!

                   Tata, salveaza ma...

             N-am uitat al nostru loc,              condus de foc, de joc.              Cu glas viu râdeam,              cu amărăciune ne despărțeam.               N-am uitat de marii copaci,             uscați, tați indurerați.              Frunza lor pictează,              un mormânt si-o cupă goală.             N-am uitat de ceață,              de fumul greu ce curma o viață.              Liniștea-i ucigătoare,             când glasul tău moare.                N-am uitat niciodată,              că te-am lăsat intr-o groapă.              Iertare-ți cer,              pentru lacrimile de fier.