Lecturi: Zile albe, zile negre - Nichifor Crainic
Nichifor Crainic s-a ridicat dintr-o familie de ţărani, ajungând ministru în guvernul României în mai multe rânduri, şi unul dintre cei mai apreciaţi jurnalişti ai perioadei interbelice.
El are mai multe cărţi de memorialistică, iar aceasta a fost scrisă în anul 1945, când se găsea fugind de comunişti, undeva prin Transilvania. Până în 1947, când s-a predat comuniştilor, a fost adăpostit de prieteni şi cunoscuţi, între care şi păr. Arsenie Boca.
Acum, eu nu cred că Nichifor Crainic era atât de naiv încât să nu se gândească la posibilitatea ca acest manuscris să fie interceptat de securitatea comunistă. De aceea, eu nu aş lua de bun tot ceea ce scrie referitor la sine. Cu alte cuvinte, se poate ca Nichifor Crainic să fi fost mai legionar sau/şi mai antisemit decât a căutat să arate în carte. În special, mi se pare forţată justificarea pe care o aduce intrării lui în partidul lui A.C. Cuza (LANC). Aceasta este doar o ipoteză de-a mea, şi se poate să greşesc. Caz în care îmi cer scuze.
Totuşi, cu siguranţă Nichifor Crainic nu se face vinovat de învinuirile pe care i le-au adus comuniştii. Mai mult, el a fost prigonit chiar de regele Carol II, a cărui revenire în ţara o susţinuse. Apoi, către sfârşitul domniei acestuia, a făcut chiar parte din camarilă, ceea ce denotă lipsa de temeinicie a motivelor pentru care a făcut inclusiv închisoare în vremea “dictaturii” regale.
Aflăm însă din cartea lui nişte lucruri foarte interesante, în special despre anumite persoane ale vremii care, între timp, au intrat într-o umbră de mit, posteritatea uitând faptele lor reprobabile sau incompetenţa funcţională. Astfel, aflăm că Măruca Cantacuzino (muza lui Enescu) a fost o desfrânată, ce şi-a bătut joc de sacrificiul făcut de soldaţii români în vremea refugiului din Moldova. De asemenea, aflăm câteva lucruri despre caracterul lui Pamfil Şeicaru, despre care Ion Cristoiu (o altă prostituată de pe centura jurnalismului românesc) ar fi spus că “a fost cel mai mare jurnalist al perioadei interbelice”. Mai aflăm despre Mihai Antonescu, un avocat ce a ajuns partener de guvernare a lui Ion Antonescu, însă care nu avea capacităţile intelectuale şi morale cerute de împrejurări. În sfârşit, aflăm despre erorile făcute de Ion Antonescu, ce fără îndoială ajunsese stăpânit de un spirit de megalomanie (cine i-ar fi putut rezista?), şi de Corneliu Codreanu care se pare că nu era atât de integru şi de independent pe cât se crede. Într-adevăr, rămâne nerezolvată uciderea lui I.G.Duca, probabil cu consimţământul tacit a lui Carol, precum şi motivul pentru care Codreanu a fost ascuns de libidinoasa Elena Lupescu vreme de 2 luni, înainte de a apărea la procesul în care era incriminat şi Crainic. O altă problemă este ridicată referitor la adevărata personalitate a lui Nae Ionescu, fost membru al camarilei regale, şi ideolog al legionarismului. Cum de a pendulat acesta între două extreme, ce se prezentau duşmane, şi cum a ajuns milionar ?
Crainic intuieşte perfect însemnătatea crimei lui Iorga comisă de legionari, cum că istoria va reţine această sângeroasă faptă mai mult decât oricare alta comisă de ei. Într-adevăr, uciderea lui Nicolae Iorga a fost cea mai mare eroare pe care legionarii (independent ?) au făcut-o în scurta lor existenţă politică.
Nichifor Crainic merită amintit cu cinste, în ciuda acuzelor ce i s-au adus ulterior în închisorile comuniste, unde numai anumite persoane au putut să bea până la capăt paharul amărăciunii cu care s-a botezat Hristos. Crainic a fost un creştin-ortodox practicant, naţionalist sincer şi dezinteresat, om de o înaltă ţinută intelectuală ce şi-a făcut întâia educaţie între vacile cu care mergea la păscut prin dumbrăvile Bulbucatei. Eu nu mă îndoiesc de credinţa sa, şi de iubirea sa faţă de ţară. Faptul că însuşi părintele Arsenie Boca l-a apreciat pe Nichifor Crainic atât de mult (fiind de faţă la aniversarea de 80 de ani a lui Crainic în 1969 şi la multe din părăstasele ce i s-au făcut spre pomenire şi iertare), îi conferă o certificare decisivă.
