#logoped

Har varit runt en del igen idag. Förmiddag först min fyrtionde epilering hos Elisabetkliniken. Sedan en fika och en skrivstund hos favoritfiket St Jakobs på Regementsgatan, i väntan på att klockan skulle bli ett, då det var dags för ett nytt besök hos logopeden. Sen hem och därefter en mycket givande skogspromenad med kärleken. Vi plockade cirka 450 kr med oss hem. Åtminstone om man räknar…

Kort vecka efter påsken, där första vardagen blev ett besök i kvarteren nere mot gamla Kockumsområdet. Platsen där jag hade min arbetsplats under åren 1974 till 1986. Årtal som gränsar till den roman jag just nu ägnar en hel del tid åt – Kalla mig Anna – som utspelar sig i Malmö från 1971 och framåt. Det kan tänkas att min huvudkaraktär i den romanen får genomgå samma sak som jag – besök hos…

Idag var det väckarklockan som bestämde när jag skulle gå upp. Det stod 7.04 på displayen när jag gav upp det där med snooze. Det blev nästan en heldag i Malmö. Först en bokad och spännande tid hos logoped, vilket därmed också innebar ännu ett återseende av den del av Malmö som jag tillbringade tolv av mitt yrkesverksamma liv i. Fascineras verkligen av den totala förändring som skett i det…

0899936655

[email protected]

Prekomjerno korišćenje mobilnih telefona i manjak fizičke aktivnosti glavni su uzroci govornih problema sve više mališana u Srpskoj, što su pokazali i rezultati sistematskih pregleda za upis u školu. Specijalista pedijatar u banjalučkom Domu zdravlja Milka Ćojanović za “Glas Srpske” kaže da savremeni način života često prepreka zdravog odrastanja, jer djeca već od devetog mjeseca života kreću da…

This is unrelated to my Japanese studies, but I passed my first university exam!

I was so certain I failed despite needing just 60% to pass, but somehow I got 90%? The course was anatomy and it’s one of the toughest in the programme. I’m so happy to have it behind me!

My programme is logopedics, kind of like speech therapy but not quite. I disliked anatomy so much because it didn’t have much to do with human speech, not even the anatomy of it. It was just general human anatomy. 

De la înființarea platformei YPO – Young Professionals from Oradea, autorii noștri au fost rugați să își exprime părerile, criticile și propunerile pe marginea a trei teme centrale: cultura, educația și relația cu minoritățile în comunitatea noastră. Dintre acestea, cea mai însemnată dezbatere se produce pe marginea culturii. Trebuie înțeles că aceasta nu se limitează la formele sale superficiale, precum viața artistică, activitatea teatrelor, evenimente publice etc, ci cuprinde un set de valori esențiale care dau identitatea și conștiința locului. Printre aceste valori se numără, la loc de frunte, felul în care îi percepem și îi includem pe cei slabi, săraci sau bolnavi în viața comunității. Psihopedagogul Andreea Wagner ne dezvăluie seria de neajunsuri tehnice, legislative și sociale cu care se confruntă persoanele cu dizabilități în încercarea de a se integra în societate, o radiografie generală a sistemului de la care orașul notru nu face excepție. Una din convingerile fundamentale ale platformei YPO – Young professionals from Oradea este că nu putem admite ca autoritățile și administrația locale să plaseze responsabilitatea pentru greutăți în seama distantului aparat central. Credem că, așa cum într-o epidemie fiecare bolnav e dator să se trateze pe sine, tot așa fiecare comunitate – în special a noastră – e datoare să găsească acele soluții, care să permită propășirea tuturor membrilor ei.

Analizând noțiunea de șanse egale sau egalitatea de șanse, deseori menționată în viața de zi cu zi, în media, și chiar în Constituția României, se pune problema, în primul rând, a asigurării în mod egal a accesului (cu alte cuvinte a tratamentului egal). Dacă pornesc de la faptul că natura societății, în cea mai mare măsură, este determinată de sensibilitatea socială, adică în ce mod sunt tratați nevoiașii, bolnavii și cei cu dizabilități, esențial diferiți de oamenii de rând, constat o situație tristă. Din păcate același lucru îl observ și în Oradea, la poarta de vest a țării. Mulți oameni cu dizabilități sunt expuși unor discriminări negative, fățișe: nu sunt considerați ființe umane, nu sunt bine văzuți în spațiile publice, pe terenurile de joacă părinții își îndepărtează copii de cei cu dizabilități, să nu se ”contamineze”. Mai mulți preșcolari și elevi de-ai mei au constatat, în spațiile publice din Oradea, astfel de cazuri discriminatorii, dureroase sau similare.

Pot afirma, din experiență, că sosirea într-o familie a unui copil cu dizabilități provoacă o perioadă de criză, inclusiv sentimentală, în momentul descoperirii diagnosticului. Se creează și greutăți materiale, dacă una din părți trebuie să renunțe la servicviu. Zilele sunt pline de conflicte. Familia nu participă la viața socială, rareori se duc la un spectacol de teatru, cinema sau la alte programe culturale, sau nu se duc deloc. Cazul unui copil care se dezvoltă altfel necesită o luptă zilnică pentru asigurarea unei vieți echilibrate. În momentul când se descoperă că un copil s-a născut cu dizabilități, este necesar să se cântărească când și cum se va comunica părinților starea de fapt. Deși se cunoaște importanța crucială a atitudinii medicilor și a specialiștilor, precum și modul lor de comunicare (chiar și înainte de naștere), acest aspect lasă mult de dorit. Chiar dacă se realizează, lipsește atitudinea omenească, empatică, ceea ce este cel mai important. Situația este tristă în orașul nostru: asigurarea posibilităților de ajutorare a persoanelor cu dizabilități este în fază incipientă.

Mediul înconjurător, mai mult sau mai puțin apropiat familiei în cauză, are pretenția ca mămicile care au născut copii cu dizabilități să fie echilibrate psihic și fizic și să accepte cu curaj greutățile, care deseori depășesc limitele suportabile ale familiei. Cred că nu trebuie să lăsăm singure familiile cu astfel de probleme. Este necesar ca părinții să se adreseze din timp specialiștilor din diverse domenii, cu problema rămânerii în urmă a dezvoltării copilului lor, respectiv să se lărgească cercul prestațiilor psihopedagogice, de dezvoltare a mișcării și altor terapii, recomandate copiilor cu dezvoltare diferită de cea normală.

În scopul integrării în comunitate, al creării posibilității educației integrate, ar fi necesară luarea în considerație a individului, a personalității celui afectat. Atmosfera în instituțiile de învățământ trebuie să excludă stigmatizarea elevilor. Mă gândesc la un mediu în care toată lumea se simte bine. În legătură cu educația integrată, în școlile locale, încă există o rezistență considerabilă, pedagogii nu știu ce să facă cu copiii cu cerințe speciale de educație, nu au la dispoziție nici metode și nici mijloace corespunzătoare. Pentru sprijinirea personalului din învățământ, supraaglomerat și sufocat de birocrație, ar trebui asigurată dezvoltarea rețelei specialiștilor (psiholog, psihopedagog, kinetoterapeut, etc) a ajutorului psihologic special, ceea ce ar conduce, după părerea mea, la schimbarea pozitivă a viziunii. Principiul democratic – toată lumea să aibă șanse pentru a învăța – poate fi valorificat dacă școala știe să răspundă și la întrebarea ”cum?” Programul național de învățământ și metodele pedagogice trebuie să țină cont de ”diferențe”, pedagogii care se ocupă de copiii cu cerințe speciale ar trebui să dispună de competențe corespunzătoare, pentru a putea integra eficient toate grupurile și fiecare elev în procesul de educație.

Un copil cu dizabilități motrice, în scaun cu rotile, poate avea acces în instituția de învățământ doar dacă pe lângă scara de acces există o rampă funcțională, dacă ușa de la sala de clasă este suficient de largă și dacă se poate așeza comod cu căruciorul lângă masă sau bancă. Totodată se pune întrebarea dacă acest copil poate participa la fiecare oră la capacitatea totală a sa. Cum procedează școala la ora de educație fizică? Primește scutire și așteaptă în vestiar să se întoarcă la colegi, și între timp permanent se gândește la handicapul său? Sau poate participa la ore de dezvoltarea mișcării adaptate la capacitățile sale? Dacă școala poate asigura astfel de servicii, atunci putem vorbi de un mediu educațional incluziv. Să ne punem o singura întrebare: în câte toalete din unitățile de învățământ din Oradea poate un copil în scaun cu rotile să-și facă nevoile?

Posibilitățile pe piața muncii ale persoanelor cu dizabilități sunt foarte limitate, din cauza deficienților în mișcare, a pregătirii școlare mai reduse, respectiv din cauza capacității lor reduse de apărare a intereselor proprii. Este caracteristic societăților dezvoltate să acorde atenția necesară realizării egalității de șanse în viața oamenilor cu dizabilități, ceea ce poate fi urmărit prin resursele umane și materiale folosite în acest scop. În acest cadru, în procesul de creare a egalității de șanse pe piața forței de muncă, forma determinantă a sprijinirii oportunităților o constituie asigurarea instruirii accesibile de specialitate. Pentru sprijinirea acestora ar fi necesară mărirea numărului locurilor de muncă protejate în Oradea.

În cazul familiilor care îngrijesc copii mai în vârstă cu dizabilități, acești membri, într-un mediul fără stimuli se refugiază în distracții oferite de televizor sau consum. De multe ori, în ultimul moment, când familiile sunt deja surmenate, copii mai mari ajung în instituții de specialitate ale statului. Această schimbare constituie un traumatism uriaș pentru acești copii. Serviciile pentru copiii mai mari, care ar ajuta la separarea lor treptată de familie, sunt rare. Pentru eliberarea părinților de sarcinile solitare ar fi necesară crearea mai multor centre de reabilitare, locuri pentru activități în timpul zilei, cămine.

Este imperativ necesară formarea sensibilității sociale. Aici mă gândesc la următoarele: mai multe cunoștințe despre viața oamenilor cu dizabilități, cunoașterea reciprocă, eliberarea de idei preconcepute și apropierea dintre ei. Elevii și pedagogii din școli și grădinițe să afle mai multe despre viața, bucuriile și greutățile celor cu dizabilități. În urma întâlnirilor, a timpului petrecut împreună, cu ocazia unor manifestații comune, familiile devin mai puțin izolate, crește rețeaua lor de contacte și legături sociale mai strânse și, implicit, se reduc și greutățile.

Pentru încheiere: reducerea ideilor preconcepute în legătură cu persoanele cu dizabilități trebuie începută încă din copilărie și se poate baza numai pe exemplul oferit de societatea adultă. Cum stăm noi, cetățeni din Oradea, cu această problemă?

Od 460 djece u mostarskim vrtićima, 130 trebalo logopeda

Od 460 mališana koji su prošle godine koristili usluge JU “Dječji vrtići” Mostar, njih 130 trebalo je neki vid pomoći logopeda. Uvidjevši veličinu problema, u ovoj JU je angažiran logoped koji je radio s djecom dok su ista boravila u vrtiću čime se olakšalo mališanima i njihovim roditeljima, piše Vecernji.ba. Na tretmanu više od 400 “Prošle godine smo uspjeli angažirati i logopeda jer je 130…