#ghiocel

06. (poveşti, proză scurtă) ~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~ subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină

*Ghiocelul – Povestea băiatului care veghează primăvara*

A fost odată ca niciodată, de când se scria albina pe petale și se legăna vântul în leagăn de floare, de când își făceau urșii veacul în coajă de alun și se temeau de țânțari ca de lei, de când se potcovea purecele cu șaptezeci și șapte de oca de fier și zbura în slava cerului să ne-aducă povești... cam pe atunci, și chiar mai demult, a fost odată un băiat.

Băiatul care râdea iernii în față

Într-un sat pitit la poalele munților, acolo unde casele parcă se strânseseră una într-alta să se ferească de crivăț, trăia o familie de oameni buni și harnici. Moș Martin și babuca Maria avea numai un copil, un băiat sprințar și voinic, pe care-l botezaseră Ghiță, după bunicul său.

Ghiță era copilul care râdea iernii în față. Pe când toți ceilalți copii stăteau în case, cu nasurile lipite de geamuri și cu ochii după soarele care nu mai venea, Ghiță își lua sania și se ducea la deal să se dea cu capul în jos prin troienele cele mari cât casa. Când mă-sa îl certa că vine ud până la piele, el râdea și zicea:

— Lasă, mamă, că îi primăvară-n curând și mă usuc eu la soare!

Iar moș Martin îl bătea pe umăr și zicea mândru:

— Băiatul ăsta are foc în el. Nici gerul nu-l poate îngheța, nici zăpada nu-l poate acoperi. Așa eram și eu la vârsta lui.

Ghiță cunoștea toate potecile pădurii ca pe propria palmă. Știa care copac are scorbura cea mai bună de ascunzătoare, știa pe unde trec căprioarele la adăpat și știa unde creșteau cele mai frumoase flori primăvara. Pentru el, pădurea era a doua casă. Mai mare dragul s-o cutreiere.

— Ghiță, să nu te abați din drum! — îi spunea mama când pornea la săniuș. — Pădurea e frumoasă, dar iarna e vicleană. Vine ceața repede, vine noaptea și mai repede, și atunci pe cine găsești să te călăuzească?

— N-avea grijă, mamă! — răspundea băiatul sărind în sanie. — Cunosc eu drumul cu ochii închiși!

Și pornea voios la deal, lăsând în urmă troiene scuturate și râsete care se pierdeau în vânt.

Dimineața senină și furtuna năprasnică

Într-o dimineață de sfârșit de februarie, când soarele se juca de-a v-ați ascunselea printre nori, Ghiță s-a trezit mai devreme ca de obicei. Ceva în aer mirosea a primăvară, deși afară încă era zăpadă până la brâu.

— Mamă, mă duc la pădure! — strigă el înfulecând o mămăligă caldă.

— Iar? Nu ți-ai găsit astâmpăr? Doar ieri ai fost!

— Azi e altceva, mamă. Parcă simt că o să se întâmple ceva frumos. Poate dau de urma primăverii!

Babuca Maria oftă și-i mai puse o bucată de slănină în traistă:

— Du-te, măi băiete, dar fii cu băgare de seamă. Uite, soarele dimineața e frumos, dar am auzit în noaptea asta cum urlă lupii în munți. Semn rău.

— Lasă, mamă, că eu mă-nțeleg cu lupii. Le tot duc oase de la mielul lui tata!

Și Ghiță porni voios, fluierând a drum. Ieșise la uliță și toți sătenii îi zâmbeau:

— Să trăiești, Ghiță al primăverii! Ne aduci și nouă un colț de soare?

— Aduc, aduc! — răspundea el râzând.

Pădurea îl primi cu brațele deschise. Copacii stătea mândri în hainele lor de gheață, iar razele soarelui se jucau printre crengi, făcând diamante din fiecare promoroacă. Ghiță își lăsă sania la margine și porni pe jos, în inima pădurii, acolo unde știa el un izvor care nu îngheța niciodată.

Când ajunse la izvor, rămase cu gura căscată: apa curgea și mai vioaie ca de obicei, iar pe margini, printre pietre, câteva fire verzi îndrăzneau să iasă.

— O, ce vedeți ochii mei! — zise Ghiță bucuros. — Iarbă! E semn că vine primăvara!

Se aplecă să atingă firul verde, când deodată simți ceva rece în ceafă. O adiere de vânt, rece ca ascuțișul unui cuțit. Își ridică privirea spre cer și văzu cum norii negri, pe care nu-i observase până atunci, se strânseseră ca o cergă deasupra pădurii.

— Hm, nu-mi place la ce mă uit... — murmură el.

Și n-apucă bine să termine vorba, că și începu să ningă. Dar nu ningea ca de poveste, cu fulgi mari și line, ci ningea năpraznic, de nu vedeai la un pas. Vântul se porni cu atâta furie, de părea că toți dracii s-au dezlănțuit în pădurea aia bătrână.

Ghiță încercă să se întoarcă, dar poteca se ștersese. Orice urmă de drum dispăruse sub omătul care se așternea peste tot în câteva clipe.

— Stai liniștit, Ghiță, stai liniștit — își zise el în gând. — Cunosc eu pădurea asta ca-n palmă.

Și porni într-o direcție despre care credea că duce spre sat.

Rătăcirea prin vârtejul alb

O oră întreagă merse Ghiță prin viforniță. Două ore. Trei. Pădurea părea că se întinde la nesfârșit, ca un labirint fermecat din care nu mai poți ieși. Copacii pe care îi știa atât de bine acum arătau toți la fel, îmbrăcați în mantii groase de omăt, păzind taine pe care nici el nu le cunoscuse.

Băiatul încerca să țină drumul drept, dar vântul îl lovea din toate părțile, îl întorcea pe dos, îl împingea înapoi. Zăpada intra pe sub haine, îi înghețau obrajii și mâinile. Degeaba mai avea traista cu merinde, că nu mai simțea foamea. O singură senzație îl cuprinsese încet-încet: o frig ce pătrundea până la oase, până în măduvă.

În cele din urmă, obosit și deznădăjduit, se opri lângă un copac bătrân, un stejar uriaș pe care-l cunoștea bine. Era copacul sub care poposea vara să mănânce cireșe. Acum era acoperit de gheață, dar parcă îl privea blând.

— Stejare, stejare, — zise Ghiță cu glasul tremurat —, ajută-mă să ies din pădurea asta, că mama m-așteaptă acasă și-o să plângă de dorul meu.

Stejarul nu răspunse, desigur, căci copacii nu vorbesc decât în povești. Dar Ghiță simți că-l cuprinde o moleșeală. O stare de somn adânc și cald, care nu se potrivea deloc cu gerul de afară. Picioarele i se îngreunară, genunchii i se îndoiră.

— Nu pot să dorm... — își spuse el. — Dacă adorm, pier. Așa zicea tata: cine adoarme în omăt, nu se mai trezește.

Dar trupul nu-l mai asculta. Frigul acela cumplit îi amorțise toate mădularele, iar acum simțea o pace ciudată, de parcă toate grijile se topiseră în zăpadă.

Ghiță se lăsă încet în genunchi, apoi se întinse lângă rădăcinile stejarului. Își strânse mâinile la piept și privi în sus, la fulgii care cădeau încontinuu, acoperindu-l încet-încet.

— Mamă... — șopti el. — Vine primăvara...

Și închise ochii.

Zăpada continuă să cadă. Acoperi trupul băiatului, îl îmbrăcă într-un giulgiu alb, moale și cald. Îl acoperi ca pe o comoară prețioasă, pe care pădurea o păzea cu strășnicie.

Căutarea

La sat, către seară, babuca Maria începuse să-și facă griji. Ghiță nu mai venise acasă. Uitându-se pe fereastră și văzând vifornița, o apucă inima cât un purice.

— Martine! — strigă ea. — Martine, trezește-te! Ghiță nu mai vine acasă!

Moș Martin sări din pat și-și puse cojocul în grabă.

— Poate s-a adăpostit pe undeva pe la vecini. Poate a prins furtuna la coșarul oilor.

Dar inima lui de tată știa că nu-i așa. Ieși în viforniță, urlând după Ghiță, bătând toate casele, toate șurile, toate colibele. Vecinii, auzind, s-au strâns cu toții: flăcăi voinici, moșnegi cu inima bună, chiar și femei curajoase. Au luat felinare și au pornit cu toții în pădure.

— Ghițăăăă! Ghițăăă! — răsuna pădurea de glasurile lor.

Dar vântul le răpea vorba din gură și o ducea în alte zări. Au colindat toată pădurea în noaptea aceea, până ce puterile i-au lăsat. Au căutat și a doua zi, și a treia. Zadarnic. Zăpada intrase în drepturile ei și nu mai voia să dea drumul prazii.

După o săptămână, babuca Maria a căzut la pat de durere. Moș Martin își pierduse graiul. Seara, când vântul urla prin horn, amândoi tresăreau și șopteau în același timp: „Ghiță...”

Minunea din inima pădurii

A trecut iarna cea grea. Martie bătu la ușă, mai întâi sfios, apoi tot mai curajos. Zăpezile începură să se topească, pâraiele să curgă șuvoaie, iar soarele, mai darnic ca niciodată, începu să încălzească pământul.

Într-o dimineață, un cioban care își căuta o oaie rătăcită ajunse în inima pădurii, acolo unde stejarul cel bătrân își întindea ramurile ca niște brațe ocrotitoare.

Lângă rădăcinile lui, zăpada se topise de tot. Și în locul acela, în locul unde omătul fusese mai gros, se întinsese acum o covor de flori albe, mici și gingașe, cum nu mai văzuse ciobanul niciodată. Păreau niște picături de lapte căzute din cer, niște steluțe coborâte să sărute pământul.

Ciobanul îngenunche și privi mirat.

— Doamne, ce frumusețe! Parcă-s suflete de copii nevinovați...

Și atunci, o adiere caldă de vânt trecu prin poiană, iar florile își clătinară căpșoarele, de parcă-i făceau cu mâna. Ciobanul simți un fior și înțelese că locul acela era sfânt.

Coborî repede în sat și spuse tuturor ce văzuse. Babuca Maria și moș Martin, cu inima cât un purice, alergară în pădure. Când ajunseră la stejarul cel bătrân, baba căzu în genunchi:

— Ghiță... Ghiță al mamii...

Căci inima de mamă simte ceea ce ochii nu pot vedea. Înțelese ea, înțelese și moș Martin că acolo, sub florile acelea albe, odihnea sufletul băiatului lor. Dar florile nu erau triste. Ele râdeau în soare, ridicându-și căpșoarele spre cer, de parcă spuneau: „Nu plângeți! Sunt aici, sunt bine, și voi veghea de-acum înainte.”

Blestemul și binecuvântarea

Legenda spune că Dumnezeu, văzând jertfa băiatului care a îndrăznit să caute primăvara în mijlocul iernii, s-a înduplecat și i-a dat o putere mare.

— Ghiță, dragul meu, — i-ar fi spus El într-un vis bătrânei —, tu ai îndrăgit primăvara mai mult decât oricine. De-acum vei fi vestitorul ei. În fiecare an, când iarna se va lupta cu soarele, tu vei fi primul care vei ieși din pământ. Vei sfida zăpada și gerul, vei spune lumii că vremea cea urâtă e pe sfârșite. Și toți oamenii, văzându-te, se vor bucura că vine vremea caldă.

Florile acelea albe, care răsăriseră lângă stejar, s-au răspândit în toată lumea. Oamenii le-au numit ghiocei, în amintirea băiatului care a îndrăznit să sfințească iarna cu moartea lui și primăvara cu învierea lui.

Și mai spune legenda că, în nopțile cu lună plină de la sfârșitul lui februarie, dacă asculți atent în inima pădurii, poți auzi glasul lui Ghiță cântând printre flori. Iar cei cu sufletul curat pot vedea, pentru o clipă, chipul unui băiat zâmbind printre petalele albe.

Ce ne învață ghiocelul

De atunci și până astăzi, ghioceii sunt cei dintâi vestitori ai primăverii. Ei își fac curaj să iasă prin omăt, să lupte cu gerul și cu vântul, să aducă vestea cea bună: viața învinge moartea, lumina învinge întunericul, căldura învinge frigul.

În fiecare an, când vezi un ghiocel, adu-ți aminte de Ghiță, băiatul care n-a încetat să creadă în primăvară. Și, dacă vei privi atent, vei vedea că florile acelea nu sunt doar albe: ele au în mijloc o pată verde, semn că din inima băiatului a rămas pentru totdeauna iubirea lui pentru pădure. Iar petalele lor sunt mereu aplecate ușor în jos, de parcă ar vrea să ne spună: „Nu uitați, copii, cât de fragilă e viața și cât de prețios e fiecare colț de soare.”

Întoarcerea acasă

Se spune că în satul acela, la marginea pădurii, oamenii au învățat să prețuiască ghioceii mai mult decât orice altă floare. În fiecare primăvară, în duminica Floriilor, copiii satului urcă la stejarul cel bătrân, cântă și împodobesc locul cu flori. Și, an de an, ghioceii răsar mai mulți și mai frumoși, ca o binecuvântare.

Iar bătrânele din sat spun că, în zorii zilei de 1 Martie, dacă atingi un ghiocel cu mâna dreaptă și-ți pui o dorință, aceea ți se va împlini. Pentru că Ghiță, băiatul care veghează primăvara, ascultă rugămințile celor mici și le îndeplinește pe cele bune.

Și-am încălecat pe-un ghiocel și v-am spus povestea cu el. Iar cine-a ascultat-o cu drag, Primăvara-n suflet să-i stea ca un fagure de ceară, Și-n locul inimii să-i crească o floare rară! Că cine poveștile ascultă De suflet are parte multă!

happy 1st of March 🕊 tomorrow i'll tell you why i celebrate it (or try to, feeling kind of crap this morning!). see ya, catch my Bouquet 👋🏻

Mituri și legende Voinicul care a eliberat Soarele Se spune că Soarele a coborât pe Pământ luând chipul unei fete frumoase. Ca în orice legendă, personajul negativ, un zmeu a furat-o și a închis-o în palatul lui. De supărare păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă și veselie, lumea întreagă a căzut în mâhnire. Văzând câtă mâhnire a adus lipsa Soarelui, un voinic a pornit spre…

Fac un apel la umanitate, scoateți data asta din calendar!

Da, era frumoasă când eram copii. Simțeam că vine primăvara.

Ne cumpăram cel mai frumos mărțișor, să ni-l punem în piept. Făceam un calcul rapid, să vedem câte mărțișoare cumpărăm pentru băieți și câte pentru fete. Dacă erau pentru băieți, trebuia să avem grijă,să nu fie cu inimioară, să nu creadă colegii ceva. Și da, cumpăram mărțișoare…