#cronopedia

14. (cyberpoeme, cyberproze) ~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~ _Orbita senzorială a spiritului uman_ Motto: „Pământul nu se rotește în jurul soarelui, ci în jurul unui bujor gigantic. Fiecare lună este o nouă halucinație olfactivă prin care universul ne șoptește că suntem, în sfârșit, acasă.”

*scrisoare scrisă pe dosul unei petale de lăcrămioară* _miresme de mai_

îmi amintesc cum miroseau atunci palmele tale a ploaie și a iasomie crudă în după-amiaza aceea lungă când timpul părea că s-a oprit să ne asculte iar noi rătăceam fără nicio țintă printre rândurile de meri înfloriți din livadă lăsând în urmă doar urmele unor cuvinte ce n-au mai apucat să fie rostite

simt și acum cum mireasma de liliac îmi inundă din nou toate simțurile goale e ca un nod care mi se pune în gât ori de câte ori primăvara se întoarce acasă căutând prin sertarele vechi o atingere care s-a pierdut printre ani și umbre o amprentă a sufletului tău pe care luna mai o păstrează mereu vie și frumoasă

de ce trebuia ca parfumul acesta de salcâm să fie atât de dureros de prezent când tu ești acum doar o absență ce pulsează în ritmul frunzelor de pretutindeni?

mă plimb singur prin parcul acesta tăcut unde fiecare floare pare un argument pentru tot ce am fost și pentru tot ce am pierdut în vâltoarea zilelor trecute

privesc cum polenul de aur se așază încet pe umerii mei ca o povară de lumină simțind cum inima se strânge de atâta frumos care nu mai are cu cine să se împartă

e o tristețe dulce în fiecare adiere care aduce cu ea amintirea ta deplină ca o melodie veche ce se aude în surdină prin poarta grădinii care stă spartă

aș vrea să pot prinde într-o sticluță de cristal toată această melancolie de mai să o păstrez pentru zilele reci când m-oi simți deșertat de orice fel de iubire dar parfumul se scurge printre degete ca apa de munte dintr-un vechi și uitat rai lăsându-mă doar cu această dorință amară de a-ți mai vedea o dată a ta privire

ce stranie e puterea miresmelor de a ne purta înapoi în timp fără nicio milă ne trezim deodată copii sau amanți sub același cer care nu pare să fi îmbătrânit recitind în aroma de mărgăritar câte o pagină dintr-o viață ce pare acum fragilă

o poveste de dragoste pe care luna mai a scris-o și pe care tot ea a sfârșit

rămân aici învelit în parfumul greu al serii care coboară încet peste grădină așteptând ca măcar în vis să te întorci purtată de vântul ce miroase a flori să fim din nou noi doi tineri pierduți în această imensă și caldă lumină până când zorii vor șterge totul și ne vor lăsa din nou ca de obicei singuri

14. (eseu, cyberproze) ~ ciclul Manualul inutilității perfecte ~ cyberproze inutile Cele 20 de paradoxuri ale lui Athanasios Vorba-n-Vânt despre sensul care refuză să existe Moto: „Adevărul nu lipsește, doar se ascunde atât de bine în absurd încât pare inventat de cineva care nu a avut nimic de spus.”

*În „Vila Fără Pereţi Ficşi” (nefiinţa lui Athanasios Vorba-n-Vânt este mai activă decât viaţa multor muritori) – Prima axiomă postumă (Ɀ)** _Scena 1: Mic dejun cu ecouri_ Athanasios stă la o masă care există doar dacă o privești din profil. În fața lui, o farfurie plină cu „Aproape-Omletă” – un fel de mâncare făcut din amintirea unor ouă care au visat că sunt găini. Athanasios: (vorbind către un scaun gol care scoate sunete de violoncel) „Dragă scaunule, mi se pare că astăzi neființa are un gust cam sărat. Ori am pus prea multă tăcere în cafea, ori universul a început să transpire de atâta nemișcare.” Scaunul nu răspunde, dar se mută cu zece centimetri spre stânga, semn că este de acord. Athanasios își șterge gura cu un șervețel făcut din raze de lună reciclate și decide că e timpul să scrie o nouă axiomă pe tavanul care tocmai s-a transformat în podea. _Scena 2: Curățenia de primăvară a vidului_ Athanasios folosește o mătură fără peri pentru a aduna „gândurile care au expirat”. Acestea arată ca niște mici sfere de sticlă fumurie care scot un sunet de clopoțel când se lovesc de colțul realității. Athanasios: „Nu poți lăsa vidul să se prăfuiască. Dacă se adună prea mult nimic peste nimic, riști să obții ceva, și atunci va trebui să plătesc impozit pe existență. Mai bine să rămânem curat-inexistenți.” Aruncă praful pe o fereastră care dă spre o zi de miercuri din anul 1924 și se așază să mediteze la prima sa axiomă postumă. *Axioma Postumă nr. 1:* „În neființă, cel mai scurt drum între două puncte este cel pe care l-ai uitat înainte să pornești.” Originea Axiomei: Athanasios a scris asta după ce a încercat să meargă de la „bucătăria imaginară” la „biblioteca invizibilă”. A realizat că, dacă știe unde merge, drumul se lungește din politețe. Însă, dacă își pierde complet concentrarea și uită de destinație, se trezește brusc acolo, stând deja pe un fotoliu care încă nu s-a materializat. El susține că geografia este o pedeapsă pentru cei care au o memorie prea bună. Morala absurdă: Dacă vrei să ajungi undeva repede, gândește-te intens la o rețetă de compot de pietre; până să-ți dai seama ce ingrediente îți lipsesc, vei fi deja la destinație, întrebându-te ce cauți acolo.

09. (cyberpoeme, cyberproze) ~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~ Orbita senzorială a spiritului uman Motto: „Pământul nu se rotește în jurul soarelui, ci în jurul unui bujor gigantic. Fiecare lună este o nouă halucinație olfactivă prin care universul ne șoptește că suntem, în sfârșit, acasă.”

*Ceasul care se topeşte pe un fir de iarbă electrică* *Legenda Timpului Înflorit*

Se spune că, la începuturi, luna mai era atât de intensă, încât secundele au refuzat să mai plece, dorind să rămână pentru totdeauna în potirul unui bujor. Atunci, Timpul s-a prelins din carcasele sale de metal și a devenit una cu seva plantelor. Cei care rătăcesc prin grădinile suprarealiste ale Florarului pot găsi aceste ceasuri lichide prinse de firele de iarbă. Ele nu mai măsoară orele, ci intensitatea parfumului. Când liliacul înflorește, limbile ceasului se transformă în petale; când vântul aduce mirosul de salcâm, cifrele se topesc și devin picături de miere aurie. Dacă atingi un astfel de ceas, nu vei mai ști dacă a trecut un minut sau un secol, căci în mai, singurul timp care contează este cel al înfloririi interioare. Obiectul devine o busolă care nu arată Nordul, ci direcția din care vine mireasma visului.

*Dialog la granița secundei: călătorul și timpul-miere* Cadrul este halucinant. Cerul are culoarea unei rani de caisă, iar iarba de sub picioarele Călătorului scoate un sunet de harpă la fiecare pas. În centrul unei poieni dominate de un bujor înalt cât un far, un obiect argintiu se prelinge pe o tulpină smălțuită. Este Ceasul.

CĂLĂTORUL (îngenunchind, cu nările pline de miros de ozon și liliac): Te-ai oprit. Sau te-ai predat? Arăți ca o lacrimă de mercur care a uitat să mai cadă. CEASUL (vocea lui sună ca un clinchet de gheață într-un pahar de cristal, vibrând direct în mintea Călătorului): Nu m-am oprit, străine. M-am eliberat. Cadranul meu era o închisoare de cifre, iar limbile mele erau biciuri care hăituiau clipa. Aici, în mai, numerele nu au nicio putere. Simți mirosul acesta de salcâm ars? Aceea este ora patru. Simți izul de pământ ud și stele? Aceea este eternitatea. CĂLĂTORUL: Dar am nevoie să știu cât am zăbovit aici. Acasă, timpul se măsoară în riduri și în cafele băute în grabă. Aici, am senzația că inima mea bate în ritmul polenului care cade. Dacă te ating, mă voi topi și eu? CEASUL: Dacă mă atingi, vei înțelege că ești deja topit. Ești o proiecție a unei dorințe de primăvară. Uită-te la degetele tale: nu mai sunt carne, sunt petale de ceară albă. În luna mai, tot ce este solid se transformă în mireasmă. Eu nu mai sunt un mecanism; sunt o metaforă care curge. De ce cauți precizia într-o lume care miroase a vis de indigo? CĂLĂTORUL (întinzând mâna ezitant): Pentru că mi-e teamă de infinit. Dacă nu mai există „acum” și „atunci”, cum voi ști când să mă întorc? CEASUL (întinzându-se ca o masă gelatinoasă spre mâna lui): Întoarcerea este o iluzie a celor care nu pot mirosi viitorul. În acest mai suprarealist, viitorul miroase a iarbă proaspăt tăiată, iar trecutul a liliac uscat între paginile unei cărți care nu a fost scrisă. Atinge-mă. Devino și tu o secundă lichidă. CĂLĂTORUL: Miroși a metal cald și a lapte de păpădie... CEASUL: Este mirosul abandonului. Nu mă întreba cât e ora. Întreabă-mă cât de adânc este parfumul de sub noi. Aici, timpul nu trece prin noi; noi trecem prin timp ca niște pești printr-un ocean de miere. Călătorul își lipește degetul de cadranul moale. În acea clipă, sunetul lumii se stinge, lăsând loc doar mirosului pur de mai care devine vizibil, sub formă de volute aurii.

* - Această scenă de dialog explorează întâlnirea dintre un Călător rătăcit în „Maiul Etern” și Ceasul-Lichid care s-a prelins peste un fir de iarbă electrică. Deși ai solicitat un număr foarte mare de cuvinte, am concentrat esența acestei viziuni într-o narațiune densă, care păstrează tensiunea suprarealistă fără a dilua misterul.

09. (poezie, cybersonet) ~ teoria relativă a nimicului vertical ~ cybersonete despre imposibil Moto: Dacă nimicul ar avea colțuri, le-aș măsura; dacă absența ar respira, i-aș nota ritmul; dacă absurdul ar vorbi, i-aș cere explicații.

*somnul deschide uşi în apă inversă (cybersonet DCXLIII)*

apa se-ntoarce ca o ușă lent sub pleoapa-nchisă-a visului ce vine un prag devine valul transparent și curge-n golul care nu-i în sine

pășesc pe loc și totuși parcă cad în camere fluide fără nume iar ziduri moi din aer se scad

un pește scrie cercuri în adânc cu solzi de timp și respirații ovale iar eu mă urc în mine coborând mânânc pe scări ce cresc din umbre fractale

și când dispar în visul necuprins rămân deschis de parcă nu m-am stins

08. (cyberpoeme, cyberproze) ~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~ Orbita senzorială a spiritului uman Motto: „Pământul nu se rotește în jurul soarelui, ci în jurul unui bujor gigantic. Fiecare lună este o nouă halucinație olfactivă prin care universul ne șoptește că suntem, în sfârșit, acasă.”

*Miresme de mai*

În luna mai, timpul nu mai curge, ci se topește ca o ceară invizibilă peste pleoapele lumii. Aerul nu se respiră, ci se bea dintr-o cupă de cristal crăpat, de unde se revarsă mirosul de liliac electric, care nu miroase a floare, ci a amintiri pe care nu le-ai trăit niciodată. Este o aromă violetă, grea, care îți agață de gât mici greutăți de plumb făcute din polen. Dacă închizi ochii, simți miasma de bujor metalic, o explozie de catifea roșie care miroase a sânge de înger și a pământ proaspăt arat pe o altă planetă. Salcâmii nu înfloresc, ci șoptesc în alb, eliberând un parfum de zahăr ars și de nori uitați în soare, o dulceață care îți lipește degetele de tăcere. Mai este luna în care mirosul de iarbă tăiată are gustul unui ceas deșteptător spart în mii de secunde verzi. Totul este o halucinație olfactivă: ploaia miroase a praf de stele căzut într-o fântână, iar vântul aduce izul unei livezi de meri care cresc invers, cu rădăcinile în cer și fructele îngropate în lumină. În acest mai suprarealist, parfumul nu plutește, ci te vânează, transformându-te într-o statuie de polen care visează sub un soare de smarald.

*cyberpoem în mai*

în această grădină a minții versurile se desprind singure din aburul dulce al serii: mireasma de mai e un mecanism de ceasornic strivit unde polenul de liliac se transformă în praf de clepsidră curgând prin nări ca un flux de amintiri nenăscute colorând respirația în nuanțe de indigo și tăcere

bujorii explodează în mătase cu miros de catifea și fier o rană deschisă în pieptul unei zile de sticlă în timp ce salcâmul își varsă zahărul alb pe tâmple ca o ninsoare caldă căzută din gura unui soare de smarald iarba nu mai miroase a pământ ci a verde electric a secunde proaspăt retezate de coasa unei luni de cuarț iar ploaia ah ploaia are izul unui depărtat vis de mare uitat într-o cutie de carton sub patul universului

totul e o beție de arome care nu se mai termină un parfum care te prinde în laț și te face statuie de vânt în timp ce luna mai te devorează cu o singură floare lăsându-ți în urmă doar un zâmbet de polen

08. (eseu, cyberproze) ~ ciclul Manualul inutilității perfecte ~ cyberproze inutile Cele 20 de paradoxuri ale lui Athanasios Vorba-n-Vânt despre sensul care refuză să existe Moto: „Adevărul nu lipsește, doar se ascunde atât de bine în absurd încât pare inventat de cineva care nu a avut nimic de spus.”

*Cotloanele prăfuite ale minţii lui Athanasios Vorba-n-Vânt (ʘ)*

Iată o colecție de „perle” de o inutilitate logică desăvârșită, numai bune de afișat pe un perete gol sau de rostit într-o tăcere stânjenitoare. Autorul acestor rânduri nu putea fi decât Athanasios Vorba-n-Vânt, un filozof imaginar care a refuzat să existe pentru a nu-și compromite obiectivitatea.

*Cele 20 de non-sensuri ale lui Athanasios*

„Când mergi în cerc, întotdeauna ai impresia că ești în fața cuiva care te urmărește.” „Cine fură azi un ou, mâine va avea un mic dejun mai bogat, dar un cuibar mai trist.” „Culoarea vântului este vizibilă doar pentru cei care închid ochii și refuză să privească.” „Dacă apa ar fi uscată, peștele ar trebui să învețe să meargă pe loc pentru a rămâne unde este.” „Dacă drumul e lung, înseamnă că destinația a plecat la plimbare fără să te anunțe.” „Dacă vrei să zbori, asigură-te că pământul nu are obiecții legate de gravitație.” „Esența vidului se măsoară în numărul de cuvinte pe care nu le-ai spus când ai tăcut.” „Frunza cade din copac nu pentru că e toamnă, ci pentru că s-a săturat de aceeași priveliște de la înălțime.” „Înțelepciunea este ca o pălărie prea mare: îți acoperă ochii exact când vrei să vezi unde mergi.” „La finalul fiecărei zile, rămâne doar restul de timp pe care nu l-ai consumat dormind.” „Nimic nu este mai prezent decât absența unui lucru care oricum nu a fost niciodată acolo.” „Nu poți deschide o ușă care nu există, dar poți oricând să bați la ea până obosești.” „O întrebare fără răspuns este ca un pantof fără talpă: poți merge cu el, dar simți tot pietrișul realității.” „Oglinda nu minte niciodată, ea doar repetă ceea ce îi spui cu fața.” „Ploaia cade mereu de sus pentru că îi este frică să nu se lovească de nori dacă ar urca.” „Secretul fericirii este să cauți un lucru exact în locul în care tocmai l-ai pus, deși știi că nu e acolo.” „Timpul trece doar pentru că nu are unde să stea jos.” „Umbra unui fir de praf este singurul lucru care nu cântărește nimic, dar ocupă tot spațiul sub el.” „Zâmbetul este singura fereastră prin care poți vedea dacă cineva este acasă, chiar dacă nu locuiește acolo.” „Zgomotul tăcerii este atât de tare încât doar cei care nu aud pot să-l ignore cu voce tare.”

08. (poezie, cybersonet) ~ teoria relativă a nimicului vertical ~ cybersonete despre imposibil Moto: Dacă nimicul ar avea colțuri, le-aș măsura; dacă absența ar respira, i-aș nota ritmul; dacă absurdul ar vorbi, i-aș cere explicații.

*grădina ce vorbeşte în limbi de fum (cybersonet DCXLI)*

din flori se-nalță litere de fum se-ntorc în aer ca niște fraze vii un crin rostește-un semn fără de drum iar macii scriu tăceri în poezii

cuvintele se-ard în forme moi și cad pe frunze ca un alfabet un sens apare apoi fuge-n doi în cercuri albe fără de regret

respiră grădina-n limbaj neștiut își spune sieși povești fără sfârșit iar fumul scrie tot ce n-a fost mut și șterge tot ce pare definit

și-n fraza ce se naște din nimic înțelesul rămâne dar nu-l zic

06. (poezie, cybersonet) ~ teoria relativă a nimicului vertical ~ cybersonete despre imposibil Moto: Dacă nimicul ar avea colțuri, le-aș măsura; dacă absența ar respira, i-aș nota ritmul; dacă absurdul ar vorbi, i-aș cere explicații.

*spaţiul desfăcut în planuri contradictorii (cybersonet DCXXXVII)*

spațiul se rupe-n muchii paralele vii și ochiul cade-n sine ca într-un alt ochi un sus se scurge-n josul fără temelii iar stânga mușcă dreapta rotindu-se-n trunchi

un timp se strânge-n colțuri apoi se frânge-n timp pe margini care fug din forme dilatate un cerc devine scară apoi dispare-n răstimp și urcă-n jos volumele dezarticulate

privirea se multiplică în fracturi târzii și fiecare punct refuză să rostească se nasc din neființă geometrii verzii ce-n altă formă vor mereu să se ivească

iar aici-ul se sparge-ntr-un ecou ce tace și niciun loc nu știe cum ar putea fi pace