#despreel

Si-acum s-a ales doar praful de ele S-a depus pe buzele mele In tot Cosmosul meu n-ai gasit nimic pe gustul tau.”

Mă uitam la el cum te uiți când vezi pentru prima oară marea și mă simțeam cum se simte pământul ars de soarele verii într-o zi ploioasă. Știi, când ești copil și vezi marea prima oară, rămâi acolo, la mal și privești întinderea de apă, te sperie dar te și liniștește în același timp și totuși e un sentiment plăcut, ca și cum te-ai întoarce într-un loc în care ai mai fost, așa era să stau în fața lui și să-l privesc după luni în care îmi imaginam cum mai arată zâmbetul lui. Și sufletul? Oh, sufletul era exact cum am spus, precum pământul care ars de atâta soare primește în sfârșit ploaie, era eliberat de dorul ăla care arsese ca nebunul și mă ardea și pe mine odată cu el, mă dobora. În sfârșit reușea să se răcorească. Tot ce pierdusem se întoarcea ușor la mine, bucățelele sfărâmate se mișcau încet, spre a forma din nou un întreg. Nu puteam să plâng acolo, în fața lui, dar jur că aș fi căzut în genunchi și asta aș fi făcut, aș fi lasat să curgă prin lacrimi tot ce am ținut în mine până atunci. Și totuși n-am făcut-o, mi-am reprimat lacrimile și am înghițit în sec. Apoi ca un val, m-au lovit peste față cuvintele lui "mi-a fost dor de tine" și totul s-a oprit în jurul meu. Mă uitam la el cum te uiți când vezi pentru prima oară marea...încă o fac.

Nu cred nimic. Nu vreau nimic. Nu cred în vorbele tale. Nu cred în faptele tale. Adio demonstrație. Adio tu. Tu te-ai gândit vreodată prin ce ai pus-o să treacă? Te-ai gândit tu, cândva, cumva, că poate e de ajuns?