Străină printre demoni

E ciudat cum poți să-ți pui sufletul pe tavă, iar oamenii să caute în continuare otravă printre firimituri.

Am împărțit zile, vise și bucăți din suflet, crezând că timpul ne va găsi mereu împreună. Astăzi povestea noastră se încheie, dar amintirile rămân să vorbească despre tot ce am fost.

Raiul și iadul nu sunt locuri. Sunt felul în care alegi să percepi viața.

Oamenii s-au transformat în umbre care trec pe lângă ceilalți fără să atingă nimic real.

Odată ce întunericul îți cuprinde sufletul, acolo rămâne!

Funcționez într-o lume care nu e făcută perfect pentru mine.

Era o iubire simplă și curată, din vremurile în care oamenii se țineau de promisiuni, nu de orgolii.

Vânătăi pe suflet – singurul semn că am existat.

Iadul e gol, demonii-s pe pământ,

E ciudat cum unele persoane devin importante în tăcere, în doar câteva conversații.

M-am lăsat în brațele serii ca să-mi amintesc cât de liniștit poate bate sufletul meu.

Învăț să nu mă agăț de oameni … dar unii mă fac să uit lecția.

În rătăcirea mea printre umbre, printre demoni, am învățat că lumina nu vine din afară… ci din interiorul meu.

Egoismul nu e putere, e o tăcere care ne ucide pe toți încet.

Ne pierdem în zgomotul lumii și uităm că liniștea ne poate vindeca.

Inima care bate prea repede te avertizează că viața nu așteaptă.

Bunătatea nu e slăbiciune, e curajul de a rămâne uman în mijlocul egoismului.