el e pământul, eu sunt ploaia...
precum a deschis calliope calea scriitorilor, te-aș povesti. și e ciudat să o spun, dar sunt atât de multe feluri prin care poți descrie pe cineva, atâtea lucruri de spus, atâtea stări de cuprins, atâtea bătăi de inimă de analizat la cald. când e vorba de tine ceva se blochează în întreaga mea ființă. ca să-ție exprim sentimentul: te văd de la cincizeci de metri depărtare, tu nu ajungi să mă zărești pe mine. ai o mână lăsată pe lângă corp și telefonul în cealaltă, faci pași mici și siguri, înainte, înapoi, capul ți-e plecat. încă o mică rotire și ajungi să mă privești. eu îmi arunc și ultimul gram de emoție în văzduh. înaintezi. totul se schimbă când zâmbești și ne luăm în brațe. e ceva scurt, timid, intens.
lângă tine poate fi liniște deplină, când tot ce mai văd în fața ochilor e un cer limpede sau copii alergând, familii fericite ce trec sau râsete, bucurie. poate fi o provocare să te privesc mai cu atenție în momentele în care ochii tăi se schimbă, nu mă mai fixează pe mine, ci un punct fix. țin minte cum mi-am sprijinit bărbia în palmă și am rămas așa vreo câteva secunde bune, analizându-ți pierderea în gânduri. nu mi-e teamă s-o spun că atunci te-am găsit mai frumos ca oricând. mă simțeam ca un copil privind cu dorință la ceva interzis.
iar ai fugit de lângă mine…
aș fi vrut să-ți spun, ca în citatul din Invitație la vals. m-am mulțumit să tac.
doar ai dat din umeri atunci. îmi era greu să scot ceva de la tine, te simțeam prea focusat. dar atât de tu. atât de true.
până și felul în care noi ne îmbrățișăm e altfel. ca să-ți explic cum se simte… e ca și cum m-ai arunca dintr-un univers în altul și jucăm pase. eu te simt pe tine, tu mă simți pe mine, noi plutim și ne ținem de mână strâns, jucându-ne delicat cu degetele, descoperind, gustând din tot ce ne oferă o altfel de lume. apoi ne desprindem, nu mai plutim, inimile noastre se mai privesc încă o dată una pe cealaltă, în disperare, amânând inevitabilul. și după… cădem pur și simplu în gol iar eu nu-ți mai simt brațele în jurul taliei mele. universul ne părăsește.
și atunci mi-e cel mai frică să te las, când mai arunci o ultimă privire în spate și stărui cu privirea în ochii mei. atunci îmi amesteci gândurile și mă obligi să mă întreb dacă ar trebui să fug puțin, să te mai strâng încă o dată sufocant, să îți ating eu buzele scurt și dulce. atunci mi-e cel mai frică, când piciorul tău atinge prima scară, apoi pe a doua și te pierd, pentru că nu te mai întorci măcar o dată… rămân electrocutată de gânduri, tremur puțin, apoi mai mult și mă plimb ca o nebună în încercarea de a mă calma. mă faci atentă printr-un mesaj scurt, așa că mă întorc, te mai văd o dată prin geamul acela blestemat apoi… pleci.
dar nimic nu se schimbă, mă înșel? asta să-mi spui tu. să-mi spui că te vei simți oribil și vei avea o zi tâmpită, să-mi spui mie. să-mi spui dacă ai mâncat, cine te-a făcut să zâmbești sau să te superi, ce gând te macină. nu-ți garantez că te voi înțelege pe deplin, la naiba, vor fi zile când nu te voi înțelege deloc. dar nici nu e nevoie. îmi voi deschide părți din mine, speciale pentru tine, părți în care voi pune tot ce dezvălui. părți din tine, din noi. o să mă asigur că mă târăsc prin noroi, că va ploua peste mine, că vor fi fulgere, că va fi furtună, că va fi greu. ca să simt că pot lupta cu tine pentru… noi.
și aș fi vrut să strig în urma ta…
iar ai fugit de lângă mine…
andulkaphoto
baratheonpilled
2087
dailybridgerton
germansingergirl
