nimic după noi

everything i cherrish on this world is you. only you.

ei spun că distanța desparte oamenii. că ochii care nu se văd, se uită. că dezamăgirea apare treptat, că dezbinarea e inevitabilă. ei spun că e greu, e imposibil, că unul va ceda, sau poate chiar amândoi. ei? ei spun că e imposibil să iubești trup și suflet atunci când nu atingi, când nu săruți, când nu strângi la piept.

dar ei spun multe. și au tot continuat să spună ani la rând. am încetat să mai cred pe oricine atunci când te-am strâns pentru prima dată în brațe, pe 8 martie. am încetat, tot atunci, să mai cred că destinul nu există. mi-am spulberat și ultimele fărâme de temeri astăzi, când te-am strâns în brațe iar, poate mai puternic, poate mai cu dor. de fapt, nu poate, ci sigur. 

nu mi-a fost dat să mai cred vreodată că te voi vedea aici, lângă mine, în orașul meu. acum ceva timp părea un vis ciudat, un coșmar cusut cu ață neagră. dar timpurile se schimbă, noi ne schimbăm. și... unde suntem astăzi, iubire?

în fața unei gări obosite, de 150 de ani, cu amintiri ce atârnă greu în aer. suntem în fața unei gări ce ne-a fost martoră și apoi s-a dispersat, lăsându-ne să ne iubim în continuare. dar ce e gara, ce e orașul, comparativ cu ce suntem noi când ne privim? ce e lumea când mă ții de mână? ce dracu e aia distanțare socială când tu mă săruți cu pasiune, când atingi locuri ce iau foc imediat? unde suntem azi, iubire?

suntem departe. suntem izolați, carantinați în lumea noastră, în bucata asta de timp ce se transformă rapid în colaps când mă atingi, când îmi respiri pe piele și când mă iubești tare... mai tare decât mi-aș fi dorit vreodată.

suntem departe și suntem noi. atât de pierduți în spațiu, încât uităm tot, de lumea sau de obiectele din jur (știi ce zic, nu-ți mai cere scuze), uităm că e frig sau că ne e foame, uităm să mai fim obișnuiți. și apoi te desprinzi de mine, mă mai privești odată cu dor, îmi observi (poate) ochii roșii, și pleci...

dar eu te port tot aici în suflet, tot în inimă. atunci, acum și pentru totdeauna.

e târziu și de ceva vreme nu mai știu ce-i aia inspirație. m-a părăsit cumva, s-a scurs din mine ca nisipul mării printre degete. și totuși, parcă inima mi-a spus la un moment dat, nici nu mai știu când, taci, e timpul să te lași purtată de iubire... taci, n-o mai scrie pe hârtie, simte-o... taci, lasă-te pierdută lângă el, acum, mâine, o viață...

și cred că asta am făcut. ultimele luni din viață m-au surprins evoluând drastic, totul lângă tine. am trecut de la noutate, surprindere și neînțelegerea anumitor lucruri la maturizare, iubire clădită pe o nouă bază, de data asta solidă. am avut grijă să am grijă de noi, și în momentele în care plângeam pe ascuns din supărări copilărești, și atunci când mă gâdilai până amețeam din cauza râsului, și în momentele dese când mă strecuram subtil în spatele tău la bucătărie și mai făceam câte o boacănă culinară... n-am spațiu aici și nici într-o carte să enumăr clipele lângă tine, n-am și n-o să am niciodată suficient talent să le exprim pe toate la fel de frumos precum le simt.

viața lângă tine e magică și e tot ce mi-am putut dori vreodată.

ai ajuns să mă cunoști mai bine decât mă cunosc și uneori mă întreb cum citești prin mine. mă simt ca o carte deschisă când îmi cunoști cu câteva secunde înainte reacțiile la anumite cuvinte, alinturi, glume. îmi știi supărările, dorințele, aspirațiile, bucuriile, lacrimile, mă vezi frumoasă, mai frumoasă decât orice ființă de pe pământ. mă divinizezi, îmi cunoști fiecare curbură a corpului, fiecare semn, fiecare punct de trecere spre alte universuri. tu, mă știi. atât de bine.

și poate că n-ar fi venit inspirația chiar azi, dar uite, e 1 octombrie și toamna scoate tot ce-i mai frumos din mine. o să asociez în cap de acum, toată viața, mirosul rece și parfumul nucilor, frunzele arămii și mâinile noastre tremurânde... cu tine.

la ceas de seară m-am trezit stând turcește lângă tine, îmbujorată, fericită într-un mod intim, într-un capot vechi, să mă feresc de frigul proaspăt sosit și de goliciune. m-am trezit mângâiată atent pe umeri, dezgolită de haine și de secrete, și tot ce mai știu e căldura pe care o emanai spre mine, cât îmi pieptănai ușor părul extrem de încurcat. mi-am spus atunci că știu că ești iubirea vieții mele, am știut întotdeauna. am știut atunci, ieri, acum 5 ani. am știut toată viața.

cred că pe momentul ăsta eram fixată, voiam să-l scriu. primele paragrafe sunt... filosofie. dar cine te va scrie vreodată mai frumos decât mine? poate doar raiul, dar, știi tu... mă știi.

nu te las, nu te pierd

te simt, te aud mereu prin minte

prezența ta-i refugiu și

ba m-alină, ba m-aprinde și

mă poartă și mă stinge, ușor, așa...

- EMAA x Bastien - Luna și stelele

nu ne-am asociat cu pământenii ăștia dar co-existăm cumva...