Available till disabled

Nu știu dacă e profeție auto-împlinită - am făcut, fără să știu concret cum, în condiții pe care nu le-ar fi ghicit nimeni, tot ceea ce am vorbit atunci. Nu există declicuri magice, nu în sensul în care să se întâmple deodată, ca o linie de start. Există doar impacturi paralizante, palme fără justificare, de ce-uri fără semne de întrebare, rămase afirmații. Când ai să simți că n-o să mai poți să înduri n-o să fie cu plâns, ci cu detașare. Indiferent de plată și consecințe, ai să trântești ușile cât să se zguduie ferestrele, sau poate nici atât - ai să te întorci cu spatele.

O oarecare construcție se confundă, uneori, cu plutirea în derivă. Nesiguranța, cedarea, iluzoriul haos - "nu vezi pădurea de copaci..." - nu dispar neapărat, însă lucrurile se așază. Nu în sensul certitudinii, al siguranței, permanentului, ci o acceptare a mersului prin nisipuri mișcătoare. Și uite-așa, cu anii, ajungi să poți ceea ce cândva admirai la alții.

-

Se apleacă peste pervaz, ținând în mâna dreaptă țigara, căutând cu cealaltă bricheta, iar după ce articulează gestul și trage primul fum, își aruncă privirea peste celelalte ferestre ale blocurilor, iscodind parțial cine mai e treaz la ora aia, apoi asupra copacului care-și clătină ușor crengile în bătaia vântului. E 3 dimineața, nicio stea pe cer, iar în piept golul așteptării: știe că urmează să-i scrie. Se simte uneori ca un soi de amantă, deși nu înșală pe nimeni; o caută mai mereu în creierii nopții, când mintea e mult prea obosită ca să se mai apere, iar emoțiile preiau frâiele și ajunge, în cele din urmă, să se simtă inundată de plăceri și frici, de nesiguranță, neștiind ce vor vorbi, ce vor face.

-