Avusesem o perioadă în care eram foarte neutru. Nici nu îmi doream relație, dar nici nu trăgeam foarte tare să rămân singur. Nu îmi prea păsa de viața mea emoțională în acele clipe, pentru că aveam alte aspirații.

Am întâlnit o fată...un străin. Foarte neutră, puțin cam frumușică cu o voce cam ciudată de parcă vorbea puțin pe nas. Ulterior, aflasem că așa vorbește ea din fabrică. Am început să vorbim, să discutăm și ușor m-am cam îndrăgostit de ea. Îmi plăcea pentru că era modestă (credeam eu), că nu e pe interes.

Trăind adevărate tulburări emoționale din cauza ei nu prea mai judecam drept. Nu poți fi inteligent și îndrăgostit în același timp, de asta eu cred că sunt îndrăgostit tot timpul. Ajunsesem în punctul în care de fiecare dată când o vedeam mă topeam după ea, nu mai exista niciun fel de fată în afară de ea.

Era ceva având în vedere că la început nu mă atrăgea deloc. Nici nu îmi plăcea de ea, dar nici nu îmi crea vreun sentiment de repulsie.

Într-un târziu aflu că era (și este) doar o panaramă de liceu. Genul de fată pe care o vei tot întâlni în liceu. Mă tot futea la cap cu faptul că ei îi plac numai băieții de peste 18 ani. Nici 24 să nu aibă, dar preferabil 19-20 pentru că vezi doamne ei sunt altfel (ea fiind o boschetară îmbrăcată bine).

Eu când auzeam aceste lucruri îmi cream impresie despre ea că e cine știe ce inteligentă și că eu nu eram de ea. Acum că mă gândesc, e absolut firesc că nu sunt de ea. Și am zis stai să vezi că am întâlnit-o pe Einstein femeie. Numai că modul în care vorbea și gândea nu reflecta deloc aceste lucru.

Era pur și simplu genul de fată de mânca de cur pe toată lumea în absența ei și că ea e cea mai perfectă. Eu chiar am început să cred că ea este cea mai perfectă.

Nu există niciodată cineva perfect. Toată lumea are imperfecțiuni. Dar când imperfecțiunile sunt pe plan moral, ar cam trebui să fugi. Pentru că e mai grav să stai cu o boschetară de vrea numai plimbată cu mașina iar acasă mănâncă pâine cu zahar la cină decât să umbli cu o fată care nu are niciun fel de figuri numai că are nasul mare. Sau e un pic mai urâtă.

Degeaba ești tu frumusețea pământului, când tu de fapt ești ca o bombă în creier pentru că ești proastă de bubui. Până la urmă, ceea ce contează este sufletul și mintea iar asta nu e vreo expresie filosofică pe care toată lumea o repetă, dar nu o urmează nici dracu. Are și ea un sâmbure de adevăr.

Niciodată să nu ridici în slăvi o persoană. Dacă e cine știe ce cunoscut pe acolo pe la tine nu înseamnă că are ceva în plus față de tine. Sau că e mai deștept. Majoritatea care ies în evidență sunt ori proști, ori genul ca mine care nu au nicio părere personală și urmează ca proștii opinia turmei de oi fără să se întrebe dacă e neapărat bine sau nu. Și mă urăsc pentru treaba asta mai tare decât m-a urât oricine altcineva pentru orice rău pe care l-am făcut. Și am făcut multe.

Ajungi să te urăști singur pentru lucruri de care nu ești vinovat doar pentru că lumea din jurul tău o simte. Iar tu având o insecuritate mare a sinelui îi vei crede, ceea ce îți poate adăuga în greul pe care îl duci cu anxietatea, dacă suferi de ea. 

În clipa în care te cunoști foarte bine și poți să îți concepi idealul, atunci nu te mai interesează părerea oamenilor din jur. 

Indiferent cât de ignorant ai fi și îți dai cu pumnul în piept că pe tine nu te interesează ce zic oamenii, nu poate fi adevărat. Când 100 de persoane sau chiar mai mult îți spun că ești prost și nu ești bun de nimic, ajungi să-i crezi fie că vrei, fie că nu. Iar asta nu este neapărat problema ta, ci este faptul că așa am fost construiți ca oameni: să trăim în comunități și să cădem la comun acord cu părerile noastre. Tu fiind singurul care îți susții munca, potențialul sau imaginea vei ceda împotriva celor 100 de oameni care DOAR ÎȚI SPUN contrariul.