Neni şi tante zile’ntregi tot vorbeeeesc întortocheat,

Încercînd să lămurească ce atunci s-a întîmplat,

De ce’n anul ’89 moldovenii toţi ca unul

Au ieşti în străzi şi pieţe inspiraţi d’idei comune.

 Obosiţi de vorbăraia a acestor vii perdanţi,

Cari se cred ei n’altceva, ci ai neamului atlanţi,

Voi, ca doctorul lui Goethe, după ce atîte-aţi vrut,

Vă gîndiţi cu dezolare: „Am rămas cu ce-am avut.”

 Timpul, banii, îngîmfarea, alcoolul şi puterea,

Ruperea de realitate – au făcut ale lor rele,

Aruncînd înceţoşare peste-aceşti atlanţi sleiţi,

De le-e greu să nască vorbă – simplă şi pe înţeles.

 Care este, deci, motivul? Ce-am vrut noi cu toţii oare?

Am vrut limba să ne-o scoatem din bucătării, căsoaie,

S’o putem vorbi deschis, liber şi fără ruşine,

Fără ca să auzim: „Говори по-человечески!”

 Asta-i totul. Da, atît. E motivul cel de bază;

Ce pe urmă s-a’ntîmplat – au fost nişte derivate;

N’am vrut, sigur, copilandri, să ştiţi fără de tăgad,

Îmbădărănirea ţării, nepăsare de la stat;

 N-am vrut multe alte lucruri, ce oricum s-au întîmplat;

Dar şi pentru-aceste daruri, ce Pandora ni le-a dat

Este cale de scăpare, ce implică’n mod etern

Dragoste, înţelepciune, curaj, optimism şi zel.

  Andrei Onea

30 August 2011