#panică

Acel moment prezent când se trezea dimineața și îi era atât de rău încât nu putea manca, nu se putea da jos din pat, uneori nu putea nici vorbi. Și atunci îsi trântea capul înapoi în pernă și își îneca suspinele. Momentele de groază când se trezea din somn în mijlocul nopții, terifiată până în mâduva oaselor, ca și cum cineva tocmai o trăsese din cel mai oribil coșmar al vieții ei. Și atunci plângea. Plângea amar, strângându-și genunchii la piept și țipa înfundat pentru că totul părea sa doară.

Îi era frică de eșec. Îi era frică să nu dezamăgească, să nu rănească. Îi era frică de uitare. De momentul în care toți o vor lasa în spate pentru că, până la urmă, la ce le-ar trebui o epavă? Se simțea neimportantă, dată la o parte, deja simțea uitarea strecurandu-se pe sub pielea firavă.

Apoi veneau momentele de panică. Momentele când totul din jurul ei dispărea și își auzea doar resirația înceată. Creierul i se bloca în timp ce unghiile i se îngopau adânc în pielea deja mult prea afectată. Și nu mai percepea nimic. Decât zgomotele puternice care o făceau să tresară, o mică parte din durerea ce și-o provoca singură și șuvoaiele de lacrimi ce i se scurgeau pe față neîncetat.

Și atunci când lacrimile nu se opreau din picat ea se trezea întinsă pe podeaua cazii, lăsând picurii de apă să i se izbească de corpul inert. Se lăsa uitată de vreme acolo, până când pielea îi era stafidită și nu mai simțea nici apa curgând căci corpul îi amorțise.

Nu știa ce e mai rău. Când totul îi îngheață și devine doar un zombi sau când mintea refuza să i se închidă și își pierdea controlul asura corpului. Muschii parcă reacționau singuri în timp ce gândurile îi curgeau ca o cascadă, lăsând-o neliniștită și speriată.

Erau micile momente când firca nu o acapara complet, dar nici atunci nu o ducea prea bine. Își lăsa pielea să deschidă crestături lungi și umflate în speranța ca va vedea un fir de sânge curgând. Dar nu vedea.

Simțea că înnebunește, dar nu voia să ceară ajutor. Îi era frică să nu pară că cerșește atenția altora.

Se uita în jur și vedea fericire. Dar nu era a ei. Era a celorlalți. Cei ce se bucurau de frumusețea vieții. Frumusețe care, pentru ea, dispăruse de mult.