Noi, care suntem îngrozitor de mari, Care n-am mai căzut pe gheață Dintre cele două războaie, Ori dacă din greșeală am alunecat vreodată, Ne-am și fracturat un an, Unul din anii noștri importanți și țepeni De gips... O, noi, cei îngrozitor de mari Simțim câteodată Că ne lipsesc jucăriile. Avem tot ce ne trebuie, Dar ne lipsesc jucăriile. Ne e dor de optimismul Inimii de vată a păpușilor Și de corabia noastră Cu trei rânduri de pânze, Care merge la fel de bine pe apă, Ca și pe uscat. Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn Și calul să necheze o dată cu tot lemnul, Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva, Nu ne interesează locul, Pentru că oriunde în viață Noi avem de gând să facem Niște fapte grozave”. O, cât ne lipsesc uneori jucăriile! Dar nu putem nici măcar să fim triști Din cauza asta Și să plângem din tot sufletul, Ținându-ne cu mâna de piciorul scaunului, Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari Și nu mai e nimeni mai mare ca noi Care să ne mângâie.
Marin Sorescu, Jucării
