Memoriile unei zile de toamna
18.11- Miercuri Mie una nu îmi place toamna de nicio culoare . Toamna este doar o scuză jalnică de a-ți aminti cu nostalgie de vară , atunci când aveai libertatea de care sufletul tău de adolescent este îndrăgostit și care îl instigă la distracții .
Dar acum sufletul tău este ca prins într-o colivie . E precum o pasăre captivă , care se zbate brutal încercând să iasă , dar care realizează treptat că mai are de așteptat până a putea zbura iar liberă . Pasărea aceea , care odată făcea ce îi dorea inima și se pierdea în albastrul văzduhului nemărginit , acum are colivia acoperită seară de seară , rămânând în întuneric . Pasărea aceea , care cândva zbura în stoluri uriașe prin cele mai frumoase locuri , văzând peisaje inimaginabile , acum zboară prin încăperea micuță și asta rareori , doar când îi este dat drumul din colivie . Ce-i drept , cât timp stă închisă în colivia aceea , este ajutată să înțeleagă rostul zborului , este îndrumată spre locuri și mai frumoase și orizontul îi devine mai accesibil , mai larg . Dar pentru mult timp , pasărea are nevoie de răbdare. Acum că îmi înțelegi puncul de vedere , pot începe cu ce vreau eu să-ți povestesc cu adevărat , dragă cititorule. Este vorba de unul dintre acele momente excepționale când simți că ești liber , indiferent de împrejurările vremii și ale timpului .
Era o zi absolut monotonă , cafeaua în mână și pixul într-alta , sorbeam grăbită în timp ce picioarele își croiau drumul prin covorul auriu al frunzelor , care trosneau puternic sub fiecare pas . Apoi liceul , o zi normală , m-am bucurat că nu am dat test la nu știu ce materie și cam asta a fost punctul culminant până în momentul respectiv .
La sfârșitul orelor o colegă , respectiv una dintre cele mai bune prietene (pe care o voi nota “M” , din motive de confidențialitate ) a venit cu o propunere : să îmi arate Poligonul Ilioara . Nu știam prea multe despre acest loc , decât că se află în apropierea unor fabrici sau depozite , că acolo stătea respectiva colegă cu prietenii săi și că este un loc frumos pe care cei care-l frecventează l-au numit “Groapa”. Dupa terminarea programului , în fața liceului mă aștepta cel mai bun prieten (“T” , din aceleași motive menționate anterior ) dorind să mă surprindă . Adevărul este că am fost surprinsă să îl văd , dar el a fost și mai surprins să audă că îl duc într-o zonă din București în care el n-a mai fost și că urmează să îi arăt , împreună cu M , un loc pustiu care pentru doar câteva ore va fi doar pentru noi 3 .
Ajunși la fața locului , am aflat că nu este deloc cum mă așteptam . Nu este o fabrică veche cu geamuri sparte și cu o atmosferă ce-ți da fiori , ci este un kilometru de teren plan , mărginit pe o parte de cuburi imense de beton , pe post de gard , și pe altă parte de mici depozite abandonate , care se văd în depărtare .
Cu multă îndrăzneală ne-am urcat pe blocurile de beton și am început să mergem pe ele . Și în ciuda așteptărilor mai sus menționate , în locul atmosferei înfiorătoare , și-a făcut loc o liniște deplină , care era întreruptă din moment în moment de sunetele crengilor care trosneau sub ghete sau a frunzelor care planau și se loveau cu putere de pământ , care se afla la câțiva metrii sub nivelul nostru . Bucățile uriașe de beton erau puse parcă ostentativ ca noi , tinerii iubitori de lucruri noi și de aventuri , să-i putem escalada . După 15 minute palpitante de sărituri și cățărări am ajuns în capătul gardului , în cel mai înalt punct : un platou alcătuit din câțiva stâlpi lați din beton ce răsăreau de nicăieri , înălțându-se până la cer . Soarele cădea după blocuri , în depărtări , ca o bilă de foc ce se stinge în apa mării , lăsând în urmă dâre de funingine și jar ce încă arde mocnit . Culorile pastelate , liniștea , mirosul tomnatic , toate aceste detalii dădeau locului un farmec aparte , lăsându-și astfel amprenta și în memoria noastră . N-a fost nevoie să întrebe vreunul dintre noi “Si acum ce facem ?” sau “Mai stăm ?” . Nu , totul a venit de la sine , a decurs totul de parcă era un plan pus la cale de săptămâni , luni întregi . Stăteam pe platou , admiram pustietatea , respiram aerul rece . Nu ziceam nimic , absolut nimic , lăsând liniștea să vorbească în locul nostru . Vântul încă nu bătea , cu toate că ne aflam la o înălțime considerabilă . Sau chiar dacă bătea , peisajele ne fascinau prea mult pentru a-l lua în seamă . Ne-am așezat , lăsându-ne picioarele să atârne libere de o parte a așa-zisului gard . Inspiram și expiram aerul , moment în care am observat că în locul său ieșeau din gurile noastre aburi fierbinți . Abia atunci am realizat cât este de frig cu adevărat , dar tot nu l-am simțit ; ne era bine . “Ce vă doriți voi...?” am întrebat cu o îndrăzneală deranjantă , aproape nepoliticoasă la adresa atmosferei liniștite ce se instalase . Dar nimeni nu mi-a răspuns : nici M , nici T . Ei erau întinși pe spate , cu picioarele încă atârnate , asemenea mie . Dar eu m-am decis să fac ceva . Ceva ce parcă așteptam de când mă știu . M-am ridicat în picioare , m-am uitat la cer . Amândoi se uitau la mine mirați , nu aveau idee ce-mi trece prin gând . Am tras aer în piept , apoi cu toată forța ce zăcea în sufletul , inima , gândul , persoana mea , am țipat :
“Vreau să fiu fericită!”
Am făcut ceva necuviincios , ceva ce a rupt bariera liniștii și nu numai . Pasărea din sufletul meu a rupt ușa coliviei , a spart geamul încăperii și a zburat . S-a bucurat de câteva secunde de glorie , timp în care ecoul vocii mele răgușite a răsunat pe fiecare bucată de pământ , printre fiecare bloc de beton , pe la fiecare colțisor din fabricile îndepărtate care abia se vedeau .
Apoi , de parcă nimic nu s-a întâmplat , m-am întins alături de cele două persoane minunate cărora le țineam companie și împreună cu pasărea care zbura încă liberă am ascultat liniștea .
Ai râde , cititorule , dar câteodată e mai bine să o asculți pe ea . Ea are mai multe de spus ca tine și niciodată , dar niciodată , nu spune ceva care să deranjeze , ceva ce nu își are sensul . Ea mereu știe ce să zică . Ascultă liniștea mai des , cititorule . Ia-ți cafeaua , ia-ți prietenii și simte-te bine . Nu mereu , căci ar deveni un obicei și nu e bine astfel . Gândește-te că dacă ai fi tot timpul fericit , nu te-ai mai putea bucura în același fel de micile bucurii neașteptate ale vieții . Oferă-ți libertate totala și fii fericit întru totul doar din când în când , ca astfel să poți savura fiecare moment de glorie .
Iar ca un mic secret , există un mod în care poți trișa : visează . Căci chiar dacă trupul tău nu poate zbura precum fluturii pe cer și nici înota ca peștii în ocean , gândul tău e mereu liber . Lasă-l să zburde , nu-i lua inocența care a rămas acolo de la copilul care ai fost și nu-i impune seriozitatea adultului care o să ajungi .
Fii liber , cititorule !
